joi, 31 decembrie 2009

La multi ani!

Aproape zece mii de kilometri de casa, zile insorite si destul de caldute, narcise in floare... M-am intrebat de ce oare imi este greu sa simt sarbatorile de iarna? In Ajunul Craciunului mi-a revenit cheful de gatit, de mult prea mult timp pierdut.  Asa ca fara sa ma gandesc prea mult m-am pus pe treaba. 
Asteptand sa fiarba sarmalele mi s-a facut pofta de portocale. Aici e sezonul asa ca am la discretie. Rupand coaja si savurand cate o bucatica mi-am dat seama ca de fapt, lasand la o parte semnificatia religioasa, farmecul Craciunului e dat de retrairea unor senzatii, amintiri speciale, ca mirosul cojii de portocala de care in copilarie ma bucuram in preajma Craciunului, al cetinii de brad, al cozonacilor calzi si carnatilor afumati, focul din soba, bataia cu zapada, traite si impartite toate cu cei dragi. Nu le-am avut pe toate insa m-am adaptat cu succes din mers.

Singura de Craciun as fi improvizat ca anul trecut o petrecere cu colegii. N-a fost nevoie pentru ca am acceptat invitatia unor prieteni de a ne bucura impreuna de aceasta sarbatoare. Ce sa mai zic ca si Mos Craciun a fost anul asta extrem de darnic, de fapt au fost mai multi! Le multumesc tuturor din suflet!

Sarbatoarea a continuat cu prima si sper nu ultima petrecere adevarata, cu dans adica. Era sa fie ratata din start pentru ca nu aveam... muzica. Organizatoarea petrecerii n-a stiut toate datele tehnice asa ca dupa mai bine de jumatate de ora de la incepere, lumea manca si bea in mare liniste... Si cum eu de baute m-am saturat in asta constand cam toate petrecerile pe aici, am facut tot posibilul sa indrept situatia, gasind si utilitatea cd-urilor care doar imi ocupau loc in sertare, deh suntem in era mp3-player-elor. Evident ca toata lumea a fost bucuroasa sa poata dansa, mai complicat a fost pentru unii sa-si dea seama si ce danseaza. Pana la urma n-au contat pasii de jive pe ritm de cha-cha sau rumba pe vals, toti erau numai un zambet si-o voie buna. Sau era poate de la faptul ca petrecerea era drink free?! In stilul japonez cu care deja m-am obisnuit totul s-a terminat pe ceas, dar distractia a continuat pentru unii dintre noi intr-un restaurant karaoke. M-a surprins sa descopar ca japonezii chiar stiu sa petreaca, unii dintre ei mai ceva decat multi dintre romanii pe care ii cunosc.

Si-asa a trecut si Craciunul. Maine se schimba anul asa ca o sa sarbatoresc din nou, de doua ori pentru cel mai grozav an pe care l-am trait vreodata si pentru unul mai grozav ce va sa vina.

Petrecere frumoasa tuturor si va doresc un an surprinzator iar la sfarsitul lui sa simtiti ca ati avut un an extraordinar! La multi ani!

miercuri, 23 decembrie 2009

Obiceiuri japoneze-bonenkai party

Sarbatorirea noului an si-a celui vechi a inceput aseara, in stil japonez, cu bonenkai party. Traducerea baietilor care au organizat sarbatoarea de aseara e „good bye welcome party”-adica petrecere de bine c-ai plecat, bine-ai venit. 


M-am distrat binenteles cand am primit mail cu traducera asta dar am apreciat efortul lor de a se face intelesi si de colegii ne-vorbitori/cititori de limba/caractere japoneze. Pana la urma au dreptate: lumea bea pentru a uita anul care a trecut si pentru a sarbatorii anul care vine. Faina traditie, sunt convinsa ca ar fi extrem de rapid adoptata in lume daca ar promova-o cineva. Nu stica niciodata un motiv mai ales pertinent pentru o petrecere, in cazul japonezilor bauta. 





 
Restaurantul ales a fost extrem de convenabil pentru ca era foarte aproape de casa si meniul s-a dovedit mai bun decat ma asteptam. Mancarea a fost delicioasa. In principiu la astfel de petreceri se mananca legume si carne/peste fierte intr-un vas in mijlocul mesei intr-un sos picant. Cred ca e printre putinele mancaruri picante pe care le-am gustat pe aici. In afara de asta am mai avut diferite gustari de-al de pizza, cartofi prajiti si caraghe (adica bucati de pui prajite), salate si alte minuni, dar din cate am vazut pana acum, mai importanta a fost bautura. 


Baietii s-au intrecut in a bea cockteiluri in care au pus sosuir picante sau un condiment ca paprica... N-am prea inteles care era ideea, dar na, daca asa poti arata cat de grozav esti, merge. N-au vazut ei ce condimentat mananca chinezii de obicei. Daca ar stii ce inseamna condimentat...






Pana sa ne dam seama au si trecut trei ore si-am incheiat iesirea pentru ca pe-aici cam asa stau treburile, totul e pe ceas, inclusiv petrecerile. Urmeaza Ajunul in care poate o sa gatesc si eu ceva, Craciunul, pe care n-am nici cea mai vaga idee cum o sa-l petrec, si saptamana o sa se incheie cu alta petrecere, cu dans de data asta. Debia astept, o sa fie interesant desi pentru mine, cel putin teoretic, inca nu e vacanta. 




Urarile or sa vina cel mai probabil in Ajun! (pentru cei care se rup de la cozonaci si sarmale pentru a naviga pe net)

luni, 21 decembrie 2009

Fantezie de Craciun

In weekendul care a trecut, mai exact duminica, mi-am "incasat" cadoul de Mos Nicolae pe care l-am primit de la prietenii mei Matei, Marlene si Cristian (multumesc din suflet!): un bilet la un spectacol de Craciun, Christmas Fantasia sau cum zic japonezii -クリスマス フアンタジア Curisumasu Fantajia. Spectacolul a avut loc la Act City, despre care v-am povestit in alta postare, cladire care are si sali de spectacol, pe langa hotel, birouri, restaurante. Nu v-am mai zis pana acum ca Hamamatsu este un oras vestit si datorita muzicii. Atata doar ca pana acum nu am mers la nici un fel de concert, lucru care va fi remediat cat de curand.
Asa ca alaturi de Mos Craciun, in persoana lui Matei, am pornit spre Act City. Mos Craciun a facut ravagii printre doamnele si domnisoarele cu care ne-am intalnit si care i-au zis "kawaii santa" ceea ce in traducere ar insemna Mos Craciun dragalas, puteti vedea si voi ca au mare dreptate!




Sala de spectacol construita pe patru nivele m-a uimit. Mai multe informatii despre sala aici. Si ma gandeam cu tristete la cum a fost la ultimul spectacol pe care l-am vazut la Iasi, inghesuit in sala de la Luceafarul, cu o parte din orchestra doar... Pentru a vedea cum arata o sala adevarata de spectacole, click aici. Chiar nu suntem si noi in stare sa facem asa ceva in tara? Dar sa nu revin la lucruri mai dragute.
Ne-am inveselit insa cu cateva colinde cantate de elevi de liceu si-am ramas uimita din nou pentru ca intreg spectacolul este organizat de un liceu din Hamamatsu, care are orchestra, trupa de dans, balet. Cu toate ca sunt doar elevi, pot spune ca au facut o treaba minunata.
Dupa ce am ascultat cateva colinde si cantece de Craciun interpretate de orchestra, partea de scena pe care era orchestra a coborat si-a inceput spectacolul. Inca nu ma pot obisnui cu toate amanuntele astea tehnice de care japonezii se ocupa atat de bine. Adica tot mi-a picat fata sa vad scena coborand...





Spectacolul a fost o imbinare de teatru, cantec, balet, prima parte fiind mai mult despre cum e perceput acum Craciunul, a doua insa prezentandu-l sub aspectul religios. O multime de colinde, la unele din ele fiind si publicul din sala indemnat sa cante. Pana la urma Craciunul e o sarbatoare de care trebuie sa ne bucuram toti.




Dupa concert a urmat o repriza de shopping daca tot trebuie sa vina mosul...






Pot zice ca incep sa simt ca vin sarbatorile desi pentru majoritatea japonezilor aceasta sarbatoare nu este importanta si-n plus afara e un soare care numai la Craciun nu ma face sa ma gandesc!

luni, 14 decembrie 2009

Doar eu...

Postarea de astazi e fara prea multe cuvinte, fara povesti, doar cu poze care sa completeze postarile de pana acum in care eu n-am prea aparut.
Duminica, in cam singura mea zi libera din saptamana, m-am ales cu o multime de fotografii. Asa ca azi va arat cateva din ele.















Fabula de actualitate

Am aflat de la un prieten de o fabula trimisa comentariu de catre un cititor al evz, la un articol pe care il puteti gasi aici. E extrem de inspirata si de actualitate, ce mai, e geniala si mi-a placut, asa ca o preiau.

Aveam odata, intr-o glastra
Dintr-un cristal sensibil, fin,
Pe un pervaz, la o fereastra,
Trei rosii trandafiri si-un crin.


Ce stranie alaturare,
Total opusa legii firii,
Asa o delicata floare,
Intr-un pocal cu trandafirii!?


I-a luat aseara bunicuta,
C-asa e dansa, grijulie,
Si le-a dat apa cu canuta,
Si un banut, asa... sa fie!


Afara-n stratul din gradina,
In frigul aspru si zbanghiu,
Se ridica, langa-o sulfina,
Un trandafir portocaliu.
Avea pe varf, cumva, lasate,
Un numar mare de petale
Dar si suvite adunate
Pe zonele occipitale.


Crestea cu spini si cu prestanta,
Asa cum trandafirii cresc,
Imprastiind in ambianta,
Un damf de rom marinaresc.


Din vaza chicotea buchetul,
Ca-n casa-i cald si este bine,
Si-afara,-ncetul cu incetul,
Te uita, iarna crunta vine...


Dar, vai, nenorocita faza:
Numai un pic batut-a vantul,
Ca geamul s-a izbit de vaza
Facand-o una cu pamantul.


Iar trandafirul din poiata,
Udat si adapat de ploi,
A inflorit a doua data,
Iar cei cu crinul... la gunoi!


Rezulta-nvataturi morale:
Cand pierd contactul cu pamantu',
Buchetele-artificiale
Le-mprastie pe data vantu’!

joi, 10 decembrie 2009

Cand ai avut ultima conversatie cu... un vas de toaleta?

Numai la japonezi se putea asa ceva...

Am observat de cand sunt aici preocuparea pentru dezvoltarea multifunctionalitatii vasului de toaleta. Acesta a evoluat de la simplul vas "clasic" japonez, ceva in genul celui turcesc cunoscut la noi, pana la toaleta care te tine de vorba, iti da prognoza vremii si alte minuni. Daca sunteti curiosi, aici e site-ul oficial unde puteti sa folositi virtual o astfel de toaleta.

luni, 7 decembrie 2009

Kyoto

Ultima conferinta din acest an mi-a oferit posibilitatea sa vizitez un alt oras vestit din Japonia, fosta capitala, Kyoto. N-o sa va povestesc despre conferinta pentru ca n-a fost interesant, poate si pentru ca am avut de prezentat un poster, lucru dupa care nu ma prea dau in vant: sa stai langa poster asteptand intrebari e ca si gaina care sta pe taraba asteptand sa fie cautata de oua... Prefer prezentarile, vorbesti cateva minute te intreaba care ce are de intrebat si gata. Cu posterul insa ori e plictiseala pentru ca nimeni nu te intreaba nimic, ori se gaseste vreun destept sa puna intrebari care n-au nici o treaba cu ce-ai facut tu acolo... Asa ca singurul lucru la care ma gandeam era plimbarea de dupa, mai ales ca afara era soare si mi-am zis ca vreo doua zile nu mai dau pe la universitate.



Inainte sa plec mi-am planificat ca intotdeauna calatoria si-am inceput cu rezervarea hotelului. Cel mai ieftin pe care l-am gasit mi s-a parut destul de scump fata de pretul mediu pe care il stiam. Nu inteleg de ce o fi asa scump sa stai in Kyoto... Dar mi-am zis ca n-am ce pierde si cum cautarea mi-a dat multe variante, am gasit una care se regasea pe wikitravel, un site extrem de folositor cand vine vorba de plimbari. Am intrat pe link si-am dat de un site in engleza a hotelului Ryokan-Shimizu. Ciudat, de obicei japonezii evita cat de mult pot sa foloseasca engleza, se vede insa ca vorba aceea, „daca trebuie, cu placere”, stiu sa isi vanda marfa asa ca se adapteaza.

N-am gasit pret pe site, da mi-am zis ca tot n-am ce pierde asa ca ia sa le scriu un mail. Si mi-au raspuns facandu-mi o super oferta, pe care nu am refuzat-o. Asa mi-am gasit camera, ieftina (mai putin de jumatate din pretul cel mai mic pe care il gasisem) intr-un hotelas cu 12 camere, care era defapt casa japoneza renovata si preschimbata in hotel. Micut dar extrem de curat si confortabil, cu personal foarte amabil, chestie de care oricum nu ma indoiam avand in vedere ca totusi sunt in Japonia, si mai si vorbeau foarte bine engleza, probabil si pentru ca majoritatea oaspetilor erau straini.

N-as schimba nici pe un hotel de 5 stele atmosfera de aici! Specific japoneza a fost de la cap la coada, de la camera la cartierul de casute cochete insirate pe straduta ingusta care la inceput a fost oarecum dificil de gasit. Desi in centrul orasului, plin de magazinase, afaceri de familie, cateva restaurantele in care se adunau pe seara japonezi iesiti de la munca sa bea ceva, magazine de souveniruri, un mic magazin cu lucruri traditionale. Am intrat si eu in ultimul, mai mult de curiozitate. Statuete, evantaie, tablouri vechi si discuri, miros de betisoare arse. Cateva kimonouri insirate pe umerase, pentru straini evident, drept suvenir. N-am eu noroc sa-mi vina vreunul, cam toate aveau cu cel putin treizeci de centimetri mai putin la maneci... Asta e, tot mi-am luat unul, pentru mine sau sora mea, vedem. Mi-a placut prea mult sa nu-l iau. Dar sa revin la poveste.




Zona in care a avut loc conferinta se afla in partea estica a orasului. Iesind din cladire am dat peste Murin-an, o casuta construita de un nobil japonez, cu o mica gradina, aceeasi atmosfera linistitoare. Cand mi-era lumea mai draga insa, am ramas fara baterii la camera... Asa ca m-am suit in autobuz si-am pornit spre centru, oricum eram putin obosita.








Mi-am schimbat acumulatorii de la camera si-am pornit la plimbare sa vad Kyoto noaptea. Si cum era si-aproape si mi-a atras privirea, am intrat la Kyoto Tower, pe romaneste turnul din Kyoto. Ce bine ca era deschis mai tarziu, dupa apusul soarelui, nu ca observatorul din Hamamatsu de pe Act City, unde vreau sa ma intorc sa vad apusul peste oras intr-o zi. Revenind la Kyoto am urcat in turn. Proabil ca in timpul unei zile senine varfurile muntilor sunt mai clare dar cu siguranta restul peisajului nu e la fel de magnific ca dupa apus... Din departare templele in care a doua zi urma sa intru, pareau ca de poveste. Pot spune ca m-a motivat privelistea sa vizitez cat mai multe locuri.





A doua zi in Kyoto am decis s-o incep in partea estica a orasului, lasand pentru a treia zi centrul, inainte sa plec. O zi superba, isorita si chiar calduta. Mi-am luat un card care era chipurile pe post de bilet pe autobuze si metrou. Din pacate cu metroul nu prea poti ajunge oriunde si un amanunt nesemnificativ dar important legat de autobuze e ca nu poti circula cu orice autobuz in zona orasului ci doar cu unele... N-am inteles exact motivele dar, in fine, m-am conformat. Eram obisnuita din Paris unde cu un abonament similar calatoresti cu ORICE mijloc de transport in comun, inclusiv cu vaporasul.

Bun, Parisul e departe asa ca, revenind la Kyoto, mi-am inceput vizita cu unul din cele cine stie cate temple pot fi vazute in fosta capitala nipona. Dupa scurta dezorientare din centru, avand in vedere ca intr-o intersectie pot exista sase statii de autobuz cu acelasi nume, am ajuns in cea in care trebuie si-am pornit spre prima destinatie: templul Tenryuu Ji. In zona templului, care e de fapt o zona cu mai multe temple, plin de lume, aglomeratie mare. M-a surprins sa vad mici trasurele trase de oameni, nu stiu cum se cheama dar desi slabanogi, japonezii pareau sa faca fata cu succes la plimbat trasurica plus calatorii din ea.






M-as fi plimbat si eu dar n-am gasit punctul de imbarcare. Asa ca am pornit pe jos pe calea indicata de sageti, pe panouri mai mult sau mai putin explicite. Oricum aveam o harta asa ca nu mi-a fost greu sa ma descurc cautand denumirile scrie cu kanji ale locurilor pe care vroiam sa le vad. Cu Tenryuu Ji a fost mai simplu, cu urmatoarele putin mai complicat.















Deci cum va ziceam am ajuns la prima destinatie. Nici n-am intrat in zona si era pin de frunze rosiatice si galbene, plus o multime de camelii inflorite... Superb! Desi sunt aproape moarte, culorile sunt atat de vii si calde! Nu mai zic de flori, care compenseaza cu frumusetea lor orice senzatie de adormire a naturii. Toamna pe care o traiesc aici nu e trista, nici deprimanta, e clada si plina de speranta. De ce oare si frunzele ruginesc altfel aici?

Templul are o gradina mare si soarele o facea atat de calda si primitoare! Si eu nu puteam sa nu ma opresc din fotografiat fiecare coltisor, fiecare frunza si copac, pentru a pastra poate un moment in plus senzatia placuta oferita de razele soarelui si gadina japoneza prin care ma plimbam. La fel ca si manastirile noastre, multe din templele din Kyoto fac parte din lista UNESCO „World Cultural Heritage”.








Urmatoarea destinatie alt templu Jojakko Ji. Pana sa gasesc locatia, am nimerit in poarta unui „sub-templu”, v-am zis ca zona e impanzita de temple. Asa ca am intrat si aici templul Hogonin. Sa nu intelegeti acu ca m-am convertit la budism, vizita templelor n-are nici o treaba cu credinta mea, atata doar ca mi se pare interesant ca si cultura sa le vad si-n plus au niste gradini superbe. Superba si cea de la templul Hogonin, desi pana la urma peste tot frunze oxidate, oxidate dar creand o atmosfera de poveste... Cum sa nu fie asa daca intr-un singur copac poti vedea o gama atat de larga de culori, de la verde la ruginiu, cu atatea nuante, ca nici cel mai grozav pictor nu le-ar putea reproduce asa cum le-a pictat natura! Si cand ma gandesc ca in fiecare an le recoloreaza, de macar cateva sute de ani incoace...

























Urmarind in continuare indicatiile am ajuns la o padure de bambusi. Ce senzatie e sa te plimbi pe o carare intr-o padure in care toti copacii se intind atat de suplii spre lumina! Ma asteptam sa sara de undeva un panda!




Pana la Jojakko Ji a trebuit sa urc pe niste scari destul de abrupte. O batranica in kimono pasea incet de parca avea tot timpul din lume sa ajunga sus. Si ma gandeam la una din cartile pe care tocmai le-am citit, pentru ca mai nou am timp si pentru asa ceva si mai si am un autor japonez preferat, Sawako Ariyoshi. Asta e partea buna a experimentelor: cat astept pe langa instalatie am timp suficient sa ma delectez cu cate o carte gasita prin biblioteca universitatii, beletristica, nu sf-uri de-ale mele. Trece timpul mai usor si-n plus am ocazia sa aflu mai multe despre cultura japoneza care e destul de fascinanta. In plus, n-am mai prea citit de prin liceu.



Jojakku Ji e un templu micut, imprejurimile compenseaza, situat undeva deasupra orasului. De pe o cararuie deasupra templului se vede Kyoto in toate directiile. Plus o multime de frunze care nu te lasa sa uiti ca desi e soare e totusi toamna.













Impresionant a fost la Rokuon Ji, unde doua nivele sunt acoperite in aur. Ce sa zic, superb, de vis si desi aglomerat, senzatia a fost extrem de linistitoare si relaxanta. Pe-aici m-au abordat si niste elevi de gimnaziu japonezi, tare simpatici, care m-au intrebat daca pot sa imi ia un interviu. Aveau de pregatit o lectie la engleza si s-au straduit sa ma intrebe din ce tara sunt si ce-mi place in Japonia. Am mai vorbit putin, cat in engleza, cat in japoneza, am facut poze, nu de alta dar le trebuia dovada la scoala ca au vorbit cu mine si ne-am despartit.











Savurand o cacao fierbinte, ma uitam si eu pe una din cele cateva tarabe situate in zona templului, de unde poti lua omiagi adica suveniruri comestibile pentru colegi,prieteni sau cunostinte, sau poti face rost pentru cateva sute de yeni de un talisman. Inventariind lista „bun pentru” avem: „safety birth”, „charm against wrong”, „good fortune” (asta e pe doua randuri), „become rich”(oare care o fi diferenta intre become rich and good fortune? O fi ca la prima devi doar bogat si-atat?). Exista si varianta doi intr-unul „traffic safety and become rich” eh asa da, desi cu traficul in Japonia e cam greu sa nu fi in siguranta, asa ca unul cu bogatia e suficient. Ciudat e ca cele pentru „good fortune” is pe preturi diferite: good fortune de 400 yeni, 1200 sau 1400. Ma depaseste situatia. Urmatorul „traffic safety and protect your family” pai si celalalt? Doar te protejeaja pe tine trafic si familia nu? Daca include familia si exclude „good fortune” e cu 100 de yeni mai ieftin. Ultimele doua le-am lasat cele mai interesante: ce-o fi oare „votive picture”? Ma voteaza careva daca imi vede poza in cazul in care port talismanul? Asta suna a talisman electoral! Cel mai confuz e talismanul „act as a substitute”, substitut pentru??? pentru celelalte talismane? Culmea e ca e cel mai ieftin. Indiferent de pret, mai tare ma tenteaza un „talisman” de la automatul de alaturi!




Dupa ce-am vazut si Seiryo Ji mi-am spus ca mi-ajunge portia de temple si momiji asa ca m-am indreptat spre centrul orasului. Ce puteam sa vad in contiuare decat alt templu... Daca tot mi-era la indemana, am intrat si la templul To Ji. Desi pana la urma toate templele sunt doar temple, fiecare are ceva special, n-ai cum sa te plictisesti vizitandu-le. Cel putin eu nu ma plictisesc. Soarele apusese, asa ca nu mai avea nici un farmec sa mai intru in vreo gradina, plus ca era cam trecuta ora inchiderii.






Asa ca am pornit prin oras pe strada Kawaramachi. Kilometrii intregi de magazine imbie cu fel de fel de produse. La fel si zona pietei .... Troturarul este acoperit, strada. Teramachi e chiar ca o hala, asa ca indiferent de vreme lumea se plimba, face cumparaturi, rontaie ceva la o taraba sau intra intr-un restaurant. Animatia e maxima, mai ales dupa caderea serii. In rest orasul e destul de linistit.





Joi dimineata m-a trezit ploaia... Ma gandeam ca o sa am noroc si o sa am parte de vreme buna. Miercuri a fost soare si o vreme superba, joi s-a schimbat atmosfera. Eh, asta e, m-am obisnuit cu ploaia de cand sunt aici, pana la urma altceva decat sa te ude nu poate face. Oricum n-avea sa ma opreasca putina apa sa profit de cele cateva ore pe care le mai aveam de petrecut in Kyoto.

Am imprumutat o umbrela de la receptie si-am pornit spre palatul imperial. Nu m-a primit imparatul pentru ca n-aveam programare... asta e, m-am incalzit cu atmosfera placuta din parcul castelului. Plin de culori calde dar si fotografi veniti, in ciuda ploii, sa se bucure de ele. O raita de cateva ore in parc, apoi inca o incursiune la cumparaturi cu o slaba speranta sa-mi gasesc un kimono pe masura. N-a fost sa fie, se pare ca daca vreau kimono sau yukata trebuie sa imi fac... Am ajuns si pe la castelul Nijo Ji dar ploaia si frigul m-au determinat sa nu zabovesc prea mult in zona.






























O cafea fierbinte si-am porit spre casa, constienta fiind ca daca mai vin in Kyoto am o groaza de locuri de vazut si lucruri de facut. Deja stiu care sunt cateva din ele si o sa am cu ce ma si va delecta si data viitoare. Cam atat din Kyoto si cateva din cele aproape o mie de poze.