duminică, 11 iulie 2010

Trei continente, doua saptamani si-o groapa (II)


Revenind la povestea plimbarilor din ultima luna si cu toata atitudinea personalului finlandez, trebuie sa recunosc confortul avioanelor. Sunt noi, curate si nu te plictisesti zece ore datorita sistemului interactiv, pe care poti privi si decolarea si aterizarea datorita unor camere de luat vederi. Asa ca per-total am fost multumita de servicii, se putea si mai rau.

Spre state insa m-am plicitisit cumplit : unsprezece ore de… Minunata companie americana nu are sistem de entertainment, exceptand cateva posturi de radio, care s-au dovedit totusi mai bune decat nimic. Avioane mai vechi, personalul insa destul de amabil. Acu' sa nu va imaginati ca m-am trezit intr-un film american, cu stewardeze top-model. Intre film si realitate este o distanta cam cat cele treisprezece fusuri orare dintre Hamamatsu si Virginia Beach. Din avion si dupa doi ani in care ma simt cateodata obeza printre scobitori, doar dupa imbarcare am inceput sa-mi schimb feelingul. Mai pe scurt stewardezele sunt bine facute, foarte bine facute, unele prea bine facute!

Dupa ce am aterizat si incepand sa-mi scada glicemia, mi-am dat seama de ce aici totul e mai tridimensional decat in alte parti ale lumii… Si chiar daca am comandat ceea ce parea a fi cea mai ne-fast food mancare din meniu "turkey barbecue with spinach", curcanul s-a dovedit a fi sunca de curcan iar spanacul incorporat in niste lipii cu care erau invelite bucatile de sunca... 

Incet, incet am ajuns sa ma simt de-a dreptul anemica vazand lumea de pe strada dar si modul total diferit in care sunt croite hainele pe care le gasesti in magazine. Daaa, am fost la shopping ! Parca eram aterizata de pe Luna si nu vazusem magazine in viata mea ! In sfarsit haine purtabile si pantaloni care nu-mi sunt trei sferturi.
Bun, exceptand subiectul de mai sus, am constatat ca peste tot in magazine esti intampinat cu « Hello ! How are you ? ». Deosebirea fata de Japonia e ca « how are you » e cateodata pe un ton de parca… hm nu mai pot eu de cum ti-e tie azi, da na, scrie-n fisa postului… Nu mai zic ca si politistii te saluta pe strada, pe cand la noi nu numai ca nu te saluta dar te mai si fluiera cum am patit saptamana trecuta trecand pe langa o masina cu trei « organe » in ea pe Codrescu…  De vanzatoare la noi ce sa zic, asteapta sa le dea clientul buna ziua si fac fete daca le mai ceri ceva.
 In rest cu tot cu cladirele cu nspe etaje si dubiosii care incercau sa intre in vorba, orasul mi s-a parut pustiu… Trei benzi pe sens, cel mult doua masini oprite la semafor. Din cinci oameni pe strada unul era politist. In rest, nimic surprinzator in Norfolk, cald si umed ca si in Hamamatsu, preturi ca si in Hamamatsu.
Singurul local in care am avut curajul sa intru fara garda de corp a fost un simpatic si placut restaurant italian. Miguel, ospataro-bucataro-managerul, un pusti peruan, deosebit de amabil ne-a povestit servindu-ne un pahar de vin, cate ceva din aventura lui, nu usoara, prin care a ajuns in state. entru toata munca ia doi dolari jumate pe ora, putin pentru preturile de acolo. Isi doreste  sa vada Parisul, spre deosebire de chinezoaicele mele care asteapta rugate sa meraga in Franta o saptamana, platite… A fost unul din putinele locuri in care in saptamana petrecuta in Norfolk si Virginia Beach am savurat mancarea. Si vinul, californian. 

4 comentarii:

  1. Se vede ca te-ai simtit foarte bine in aceste calatorii....Foarte frumoase si fotografiile!

    MMC

    RăspundețiȘtergere
  2. Imi place ca te plimbi si zambesti in fiecare fotografie. Parca as fi eu... :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Imi place sa ma plimb si zambesc aproape mereu, insa mai am mult pana la 75 de tari!!

    RăspundețiȘtergere