In America

Continuand povestea cu cele trei continente, revin la partea americana. Chiar daca in State portiile de mancare, BMI-ul populatiei, cladirile, strazile sunt XXL, vorbele sunt scurtate si legate de-am ajuns sa ma intreb la un moment dat „what’s?!!” cum zice un japonez pe care-l cunosc, asta fiind oricum esenta englezei pe care o vorbeste. Eu ca eu ca mi s-a intamplat doar de vreo doua ori... Mai distractiv insa a fost sa vad cum o americana si-un japonez vorbesc impreuna, teoretic in aceeasi limba, practic insa nu intelegea nici unul ce zice celalat! Asa ca aveau ambii fete de „what’s???!!” Cum eventimentul n-a fost singular as putea spune ca exista un dialect japonez al englezei, datorat nu stiu cui care le transforma japonezilor cuvintele din engleza in japoneza intr-un stil cateodata super ciudat si incorect ca pronuntie. 

Ah, nu stiu daca v-am mai zis: japonezii, ca si alte natii, preiau multe cuvinte din engleza. Insa cum la ei dupa fiecare consoana se impune existenta unei vocale, cuvintele sunt mai mult sau mai putin deformate fata de pronuntia originala corecta. Pana-ti formezi urechea, te-ntrebi „what’s”. Dupa ce ti-ai format urechea te intrebi „uatsu”! Nu-mi vin prea multe exemple in minte dar hai ca tot va gasesc vreo doua: „saikuringu”,”erebeta”, „konsato”, care se vor a fi : cycling, elevator, concert. Evident ca exista si adaptari mai dubioase, o sa revin in alta postare, avand in vedere insa diferenta dintre pronuntii va imaginati motivul pentru care japonezul si americanii vorbeau da’ nu se prea intelegeau.

In afara de partea oficiala stiintifica, adica participarea la conferinta, n-am iesit din cuvantul profesorului care inainte sa plecam ne-a dat un sfat intelept: „enjoy!” Si cum asfel de ordine nu se discuta, in cele cateva zile pe care le-am avut la dispozitie am vazut Norfolk-ul si Virginia Beach si-am profitat la maxim de zilele libere. Nu se putea sa vin atat de aproape de ocean, Atlantic ca pe langa Pacific sunt toata ziua, si sa nu vad si eu ce-i cu plaja cea mai mare din lume.

Mare branza nu-i de ea, na e mare, ca de asta a intrat in cartea recordurilor, si cam atat. In partea asta Atlanicul e cam verde, incomparabil cu Pacificul albastru pe care-l admir nu atat de des precum as vrea in Japonia. Parca din Europa vazut mi-a placut mai mult... Apa a fost rece, cam cum e aici Pacificul in decembrie, asa ca m-am topit mai mult pe plaja. Pentru o adiere de aer conditionat am intrat prin magazinasele de suveniruri. Mi-a placut ca americanii sunt adaptabili: la capitolul vederi pe langa clasicele si la noi fete pe plaja (si ma refer la partea din stanga a imaginii de mai jos), ca sa nu se simta lumea prost avanad in vedere dupa cum ziceam cresterea BMI-ului (body mass index :D)) populatiei, a aparut si varianta XXL (a se vedea, daca mai e nevoie de explicatii, partea dreapta a imaginii!). Evident ca nu mergea povestea cu „beach patrol”, nu stiu daca e suficient de sarat oceanul... Multi vor fi fericiti ca nu le stiu adresa!

E adevarat ca nu am vazut pe nimeni aratand ca in poza pe plaja, de fapt nici nu prea era multa lume. O multime de hoteluri insirate la marginea nisipului de-a lungul unui bulevard. De cealalta parte magazine si restaurante, dupa care se cam termina statiunea... Mai erau casute si hotelase, modeste ce-i drept. 

In Norfolk am vizitat nava de lupta Wisconsin si muzeul aferent. Nu-s eu foarte pasionata nici de nave, nici de razboaie si nici de muzee... Asta nu m-a impresionat nici atat, nu se putea vedea decat puntea navei, pe care mai si erau multe grade Celsius din cauza soarelui si umezelii. In muzeu multe povesti despre razboi. Am dat mana cu unchiul Sam care mi-a spus ca-as fi „Expert in everything” lucru la care evident ca ma asteptam!

 Ce sa va mai zic, mi-a placut ca oamenii stiu sa se simta bine. Seara, intr-un parculet aproape de apa, lumea profita de racoare si stateau de vorba sau dansau salsa. Mi-a placut si Irish pub-ul din apropierea hotelului si restaurantul italian si croaziera si multe alte lucruri. Da' nu m-as muta acolo!