Postarea de duminica...

Ma gandeam cu tristete vobind cu o prietena zilele trecute ca ar cam trebui sa accept faptul ca s-ar putea sa imi fac viata in alte locuri decat in cele care, cel putin dupa stiinta mea, macar cinci generatii s-au petrecut in familie… Ma bucur nespus ca am avut ocazia sa aud povesti fel de fel de la strabunicul meu despre bunicul sau, despre viata de acu’ doua secole, despre vremuri in care timpul trecea altfel dar si oamenii erau altfel. Despre timpuri care parca s-au terminat abia ieri dar care par atat de departe…

Imi dau seama ca sunt norocoasa din multe puncte de vedere. Si pentru norocul pe care l-am avut sper, cand va fi cazul, sa-mi invat si copiii alte bucurii decat cele « populare » in ziua de azi , bucurii care imi sunt dragi si-or sa imi fie cate zile am : povestile bunicilor si strabunicilor, hoinaritul vara pe camp in cautarea de minunate flori, culesul de plante medicinale, pierdutul vremii in trifoi in cautarea unuia cu patru foi, trosnitul focului iarna in soba si mirosul de cozonaci, placerea de a bea un pahar de lapte proaspat muls sau de a face o plimbare cu sareta, ascunsul in lanul de porumb si gustul dulce al porumbului tanar, pierdutul cheii de la casa intr-un lan de mazare mult prea gustoasa, un somn intre baloti de fan si distractia statului pe malul unui parau amarat la pescuit de caras mare cat degetul mic de la mana… Si cate nu mai sunt, fara prea multa tehnologie, fara prea multa comoditate ci cu imaginatie cat cuprinde. Toate astea si multe altele m-au facut sa fiu ceea ce sunt si sa fiu fericita in pielea mea si cu familia minunata pe care o am, fara sa simt nevoia de a compara ce ceea ce posed material cu altii si fara sa invidiez pe absolut nimeni, pentru ca nu in asta rezida, pentru mine cel putin, nici realizarile si nici sensul vietii.

Ce bine e sa stii de unde vii si cine ti-au fost inaintasii, sa te bucuri de lucruri mici si simple si sa poti trai in locuri in care, vorba filmelor, « te cunoaste vantul »…

In poze este biserica din lemn din Putna, cea mai veche din Europa si una din cele mai dragi mie.

Multumesc!

Am terminat, intr-un final, partea asta sf a vietii mele numita dublu doctorat. S-a dus greul si cele doua teze, si o data cu ele angajamentul meu ca o sa le finalizez. Si se pare ca sunt prima care a alocat energia si efortul sa le termine pe amandoua din cei pana acum déjà trei absolventi, masculi binenteles, care m-au precedat in acest program. Trei Doamne si toti trei s-au multumit cu un singur titlu, cel japonez. Pentru mine sincer nu conteaza mult ca o sa am doua, conteaza insa ca mi-am respectat obligatia nescrisa de a concepe doua teze diferinte, de a le sustine in fata a doua comisii diferite si de a obtine doua titluri de doctor. Sincer nu ma incanta titlurile, nici separat, nici impreuna, cat ma incanta faptul ca am putut sa ma tin de cuvant si sa-mi onorez nescrisa « obligatie » fata de cele doua universitati de a duce la bun sfarsit treaba pe ambele planuri.

Din punctul meu de vedere au mai ramas doar formalitatile. Prezentarea finala in tara, plus, sa nu neglijam, cele doua petreceri pe care nu numai ca le merit, dar si le astept cu cea mai mare placere alaturi de prieteni.

 Cei care ma cunosc cu adevarat stiu ca nici zece doctorate n-or sa ma schimbe, ca voi fi aceeasi bucovineanca, asa cum m-a crescut bunica mea, modesta si uneori prea sensibila si increzatoare in cei din jur, chiar si in cei care ma astept sa ma dezamageasca… Trecand peste asta, mi-as fi dorit din suflet sa-i pot arata mamei, asa cum ii ziceam bunicii mele, o ploaie de petale de cires japoneze,  care stiu ca i-ar fi placut nespus… Promit sa ma bucur de toate primaverile mele aici in Japonia, de toate ploile de petale albe de cires, de toate florile minunate si de tot ce are mai bun sa-mi ofere tara soarelui rasare in urmatoarea perioada cat voi mai fi pe aici. Va multumesc din suflet tuturor care pe parcursul celor trei ani ati fost intr-un fel sau altul alaturi de mine !

De prin laborator

N-a fost chiar atat de rapida revenirea in blogosfera pe cat as fi vrut. Oricat imi promit sa iau o vacanta si oricat sper, vorba vine, ca o sa am mai mult timp liber, toate se duc pe apa sambetei intr-o secunda din diferite, de fapt din acelasi cauze… Termin ceva de facut si alte doua treburi (daca am noroc doar doua) apar la orizont. Cica ar fi trebuit sa ma fi invatat cu lucrurile astea pana acum.

Asadar am tot stat prin laborator si va promiteam mai hat o incursiune in partea stiintifica si uneori fantastica a vietii mele. O data cu promisiunea facuta anterior mi-am dat seama ca duc lipsa de poze care sa ilustreze aceasta latura a vietii mele. In trei ani de zile aici nu mi-a trecut prin cap sa imortalizez vreun moment… Nici inainte de astia trei ani. Dar daca am promis, am facut bine si-am tranformat camera foto intr-un accesoriu uzual. Nu ca n-ar fi fost suficient de grea poseta pana acum cu alte chestii “uzuale” si binenteles "indispensabile". Povestea continutului unei posete alta data. 

Revenind la stiinta, am tot purtat camera dupa mine, asa ca au iesit cateva poze, nu doar cu mine si unul din laboratoare ci si cu alte lucruri mai frumoase si interesante. Pentru ca, din fericire, mai am ochi din plin si pentru ce se intampla dincolo de peretii laboratorului. Chiar daca sunt ocupata imi pot face oleaca de timp pentru un apus, rasarit sau o alta priveliste pe care mi-o poate oferi privitul pe fereastra.

Nu stiu cat de interesant poate fi sa va descriu ce se intampla in laborator… Cateva degete ranite de la zecile de suruburi care au nevoie cateodata de o cheie, mai o vanataie de la un obiect lasat in drum de un coleg, ori e doar marti si merg toate pe dos pentru ca … scartz scartz, e marti. Sau ar putea fi. Acu ce sa zic, in ultima vreme chiar n-am de ce ma plange, au mers toate bine. De obicei, daca e sa nu mai functioneze ceva, sa se termine gazul in vreo butelie, sa trebuiasca shimbat uleiul la vreo pompa de vid sau alte de-astea, am o bafta mare sa mi se inample toate mie… Partea buna e ca a doua oara cand ma lovesc de acceasi problema deja stiu de unde s-o iau si oricum nu ma agit pentru ca astea sunt « riscurile meseriei », meserie, daca se poate numi asa, care-mi place la nebunie. Toate astea de la simpla surubareala pana la publicarea unui articol intr-un jurnal important imi plac si nu m-as lipsi de ele nicicand ! E ceva sapat adanc in gene si de care n-am cum scapa. Si stiu si de la cine am luat genele ! 

N-am idee in ce masura ar putea fi interesant ce fac eu prin laborator pentru un simplu om care deschide pagina mai mult sau mai putin din greseala…Dar o sa va zic cum e cu cercetarea. Grupurile sunt organizate in principiu in jurul unui profesor, care mai poate avea cativa profesori pe langa el dar cel mai important e ca are studenti. Ei sunt « negrii de pe plantatie » care fac munca de la zero pana la stadiul de articol publicat in revista ori prezentare in cadrul unei conferinte, in cazul meu studentii lucrand pe cele aproape douazeci de dispozitive de produs plasma pe care le avem in laborator. « Negrii » se organizeaza si ei pe mai multe nivele si lucreaza in grupulete ierarhice. De jos in sus ar veni cam asa : studenti de an terminal (adica anul patru) care isi pregatesc licenta, stundeti masteranzi, doctoranzii si, eventual, post-docii adica un fel de strutocamile, personaje si cu atributii de cercetare dar si de indrumare a celorlati mai mici in rang si chiar cu atributii didactice. E total gresit sa credeti ca functioneaza principiul romanesc « cel mai mic mege cu vaca »…  De obicei muncesc toti cot la cot indiferent de « rang » si nu au toti aceleasi lucruri de facut. De-asta se cheama grup, munca si atributiile se completeaza reciproc, fiecare avand si o oarecare autonomie. 

Exceptand partea sf, trebuie sa recunosc ca am avut parte de cele mai minunate clipe in laborator privind apusuri superbe. DIn pacate de foarte putine ori am avut camera foto la mine pentru a imortaliza momentul… O sa va ofer insa cateva cadre surprinse in ultimele doua saptamani de cand ma plimb cu aparatul dupa mine. Si promit ca n-o sa mai ratez atat de multe clipe de-astea de-acu incolo indiferent de locul in care ma aflu, pentru ca se poate si mai bine decat etajul sase al laboratorului !