Plimbări de vară IV - La mare înălţime

Azi vă zic iar despre artificii. Glumeam, ajunge pe anul ăsta cu chestiile inflamabile. Plimbarea de care povestesc azi e ceva mai sus de artificii. Şi la propriu şi la figurat. 

Am găsit iar o gaşcă, alta decât dăţile trecute, cu care mi-am propus să cuceresc cel mai înalt, faimos şi simbolic munte japonez: Fuji san. V-am mai povestit că ştiam de el de prin desenele animate, şi-acu îmi amintesc cadrul de final cu un munte superb, strălucitor şi cu o formă perfectă faţă de ce ştiam eu de pe la noi. Din depărtare l-am tot admirat şi m-a fascinat şi l-am pozat de câte ori am avut ocazia. Am mai scris despre asta aici. De data asta a fost altă poveste care pleaca de la întrebarea "oare cum o fi acolo sus, în vârf?"

Unsprezece vietnamezi, doi români, doi unguri şi-un japonez, cel din urmă "maistru de ceremonii", organizatorul excursiei adică. Ăştia eram şi ne-am trezit împreună în gară la prima oră ca să pornim în marea aventură. Cald şi umed. Na, asta e vara pe aici, ce să-i faci, noroc că prin gară şi-n tren există şi funcţionează (sic!) aerul condiţionat. Am luat trenul până la staţia Fuji, cam două ore de mers, câteva staţii înainte de Numazu de care vă ziceam zilele trecute.

De acolo, un autobuz ne-a salvat de urcat o bucată bună, mai exact 2400 m. Oricum nimeni nu se aventurează să urce pe Fuji de la poale şi asta pentru că poalele sunt acoperite de păduri în care e foarte simplu din cate am auzit să te întâlneşti cu un urs, doi, sau alte vitetăţi de astea care-şi cam apără casa. Ca să prindem curaj pentru ce urma să fie, am început drumul cu... o pauză! Nu am idee exact unde eram pentru că la jumătate de oră de plecat din gară tot prin civilizaţie treceam. Frumuşel locul, oricum.

Până să ajungem însă la cota 2400, adică la a cincea staţie din zece câte sunt până în vârful muntelui, am avut niţel emoţii. Drum de munte, nu aşa îngust ca cel care uneşte la noi Bucovina cu Ardealul, da tot mai era ba o râpă-n stânga, ba un şanţ căruia îi înţeleg utilitatea pentru că adună apa care curge pe şosea de pe munte, dar cu un şofer cum am avut era... chotto... adică era cam pe margine de râpă. Nu că aş fi eu mare şoferiţă, pentru că nu-s, dar în stilul în care schimba omul vitezele şi cum mergea cât mai aproape de marginea drumului (a se citi şanţ de beton lat de vreo 40 cm şi cine ştie cât de adânc) mi-a fost cam frică. Uitasem să zic ca între timp începuse să toarne afară.

La staţia a cincea de pe traseul Fujinomia, unul din cele cinci pe care se poate ajunge pe vârful muntelui Fuji, ne-am pregătit (ziceam noi...) moral, am mai ciugulit câte un prânz sumar şi ne-am apucat de urcat. N-am avut ce să comentez, ştiam că ploaia se va opri într-o oră (pe aici meteorologii chiar o nimeresc cu vremea), dar a trebuit să încep alături de ceilalţi să urc. Mare diferenţă ca şi înălţime n-ar fi făcut o oră, ca vreme însă ar fi fost uriaşă. Ne-am echipat cu nişte bâte, special făcute, şi pe care la fiecare staţie puteai să-ţi înscripţionezi reuşita, adică numele staţiei şi altitudinea, şi la drum!

Primii metri au fost cei mai grei. După jumătate de oră de urcat prin ploaie şi ceaţă, am ajunşi fericiţi la a şasea staţie. Cu toate pelerinele eram toţi fleaşcă, cât de la ploaie, cât încinşi sub ele, şi am fost şi mai motivaţi când am văzut cât urcasem: 90 m!!!!!!!! Şi cum eu eram prea plouată pentru o poză artistică, îl sacrific pe Mihai pentru demostraţie!

Era clar ca nu e aşa simplu cum ar fi părut la prima vedere şi, în ritmul ăsta, ne mai trebuiau vreo două zile până în vârf. Evident că mai sus era şi panta mai mare, şi pietrele mai lunecoase. Şi unde nu alunecai pe stâncile roşii, alunecai pe cenuşa umedă. Recunosc că prima variantă e preferabilă... Cinci metri şi pauză. Cam ăsta a fost ritmul. Zece guri de aer cât să compenseze una bună de'aia cu oxigen.

Cam ăsta era ritmul tuturor. Uimitor de mulţi bătrânei aventuraţi în călătorie, am rămas sincer uimită. Grupele de vârste care predominau erau 10-14 ani şi peste 60. Mai erau şi câţiva care completau intervalul dar puţini... Dintre ei, nişte studenţi de la facultatea de educaţie fizică de pe undeva din Tokyo îşi măsurau veseli tensiunea în pauze. Şi cum nu duceau băieţii lipsă de energie aveau cu ei lucruri extrem de utile pe munte, printre care o mască de cal. De ploaie ţine. Mai greu cu oxigenul!  

După o oră s-a dus ploaia dar nu şi efectele ei. Toţi eram leoarcă şi începuse să se facă frig. Staţiile şi metri mergeau mult mai repede şi toţi aşteptam staţia aia la care era popasul nocturn. În jur pietre şi nisip roşiatic, ici colea o buruiană sau o tufă, o floricică. Până să realizăm eram deja deasupra norilor şi se vedea şi soarele! Sincer numai la urcat şi la umezeala nu mă gândeam, era mult prea frumos ca să te mai gândeşti la ceva!

E tare ciudat în sensul plăcut să vezi cum se schimbă totul în două minute: acum e frumos şi vezi norii pufoşi, acu se lasă ceaţa. După câteva minute iar se face frumos. Cam aşa e şi viaţa ca urcatul pe muntele Fuji: te aştepţi să ajungi în vârf la ceva minunat, fără să ştii exact cum arată, iar călătoria e ba cu nori pufoşi, ba înceţoşată.

Următoarele staţii au trecut fără să fi simţit şi-am ajuns într-un final la locul unde aveam să poposim peste noapte. Aşa zisul hotel era compus din separeuri pe două nivele în care încăpeau cinci - şapte oameni pe tatami. E preferabilă situaţia asta de sardele pentru că e cam frig noaptea. Cina a fost sumară: o mână de orez fiert şi două linguri de curry cu ceapă. Cazare plus cină 7000 de yeni, adică vreo 70 de euro. De somn nu cred că a avut parte cineva... Ori a fost prea frig, ori prea mare forfota, nu ştiu. Oricum eu abia aşteptam să repornesc la drum. Superb peisajul şi în jos şi în sus. Jos luminiţele oraşelor de la poale. Sus plin de stele. Chiar mi-era dor de aşa multe stele.

După o cafea caldă eram gata de drum. Ultima parte avea să fie cea mai grea... Drumul se vedea luminat de luna plină însă duceam mare lipsă de oxigen. Şi mă ofticam când mai vedeam pe câte cineva cu un tub după el... Cum de nu le-am văzut şi eu când am plecat de la a cincea staţie? Nu mai mergea cu opriri din cinci în cinci metri. Pur şi simplu nu aveam oxigen. Doi metri, cinci guri de aer. Cam ăsta a fost ritmul. Când eram aproape de vârf, deja simţeam că soarele îşi face apariţia. Cât de bine se asortează roşiatica lumină cu stâncile!

Nici n-am făcut bine ultimul pas că am uitat de oxigen şi efort şi umezeală şi vântul rece de iarnă! Fuji san ne-a drogat aşa că am stat muţi şi-am privit cum răsare soarele.

Superb! Nu ştiu câte şanse o să mai am în viaţă să văd răsăritul de deasupra norilor fiind în acelaşi timp pe pământ! Priveliştea m-a stârnit să repet operaţiunea pe alt traseu. 

Realitatea ne-a lovit însă direct în faţă cu câteva rafale de vânt rece, de-ăla de iarnă care îţi pătrunde până în măduva oaselor. După ce am mai potolit din efecte cu o supă fierbinte, trebuia să dăm o raită să vedem craterul!!!! 

Nu vreau să îmi imaginez cum a fost pe aici când Fuji san era activ... Dacă te gândeşti puţin a împroşcat niţică lavă până a ajuns cel mai înalt din Japonia... Dacă te mai gâneşti puţin dedesubt sunt trei falii care se întâlnesc... Mda, dacă ajungi aici mai bine nu te gândeşti că eşti pe cel mai mare mult vulcanic din Japonia şi-n locul cu cel mai mare risc seismic ci admiri priveliştea. 

Coborârea a fost mult mai uşoară, aşa cum personal mă aşteptam şi contrar experienţei relatate de nişte colegi care au urcat anul trecut. Într-adevăr e mai greu să cobori stânci umede decât să le urci, dar dacă ai niţel echilibru şi noroc nu ajungi în râpă. Vremea a fost la fel de schimbătoare ca la urcare: ba soare şi cald, ba rece şi umed... La un moment dat am renunţat să îmi mai adaptez costumaţia pentru că la fiecare 50 de metri se schimba totul...

Până să ne dăm seama am şi ajuns la a cincea staţie. Singurul lucru care devenise obositor era să răspundem la "Buna ziua!" celor care urcau... Obositor pentru că era cam greu să te uiţi în ochii omului ca să-i răspunzi şi-n acelaşi timp să fii atent unde calci să nu-ţi rupi gâtul. Zeci de copilaşi de gimnaziu, grupuri de bătrânei sau familii, toţi îşi spuneau buna ziua şi urcau cu zâmbetul pe buze, parcă fără niciun efort. Nu ştiu cât înseamnă pentru ei pelerinajul ăsta... Pentru mine a însemnat mult, poate altfel decât pentru ei, nu doar pentru urcatul în sine, cât mai ales pentru atitudinea oamenilor întâlniţi pe drum. Aş vrea să prind şi eu pensia şi să am curajul să fac aşa un efort fizic cu zâmbetul pe buze şi doar pentru un lucru mic: un răsărit deasupra norilor.
Pentru mine Fuji san e ca un drog: n-ai cum să nu-ţi doreşti să revezi răsăritul de pe vârful muntelui chiar dacă urcuşul n-a fost uşor!