luni, 31 mai 2010

Felicitarile de inceput de vara

Bag de seama ca multi dintre cei dragi sunt nascuti vara. Hm, nu comentez asupra motivelor, asa ca o sa trec direct la subiect.
La multi ani cu mult drag in primul rand pentru Daniele (bisous!), Dianuta si Paul. Voi, astia, ultimii doi, nu scapati de prezenta mea pentru ca pe 28 vin special pentru asta! By the way, controlez si carnetul de student, asa ca Diana, poate nu mai apari in capul listei celor mai active persoane pe Hi5!
Apoi, in ordinea aniversarilor, mai trebuie felicitati printre altii (chiar daca n-or sa dea toti de baut ) Marlene, dna Lia, Rodica, Mirunica, Octavian, Gabi, Petronela (poate ne vedem totusi in Iasi pt ca in Bucuresti n-o sa stau mult ) si Cecil. Cei omisi sa faca reclamatie!

marți, 25 mai 2010

Alba ca Zapada si cei sapte... chinezi

Culmea e ca din cei noua participanti la ora de japoneza, sapte erau chinezi. Mai eram eu si un malaezian, care merge si el bagat in oala cu chinezii, o sa va zic de ce. V-am tot amenintat cu povesti despre chinezi, azi a venit si randul lor. 

N-am nimic nici cu vreunul personal, nici cu natia lor care da pe dinafara si cred ca nu exista loc in lumea asta sa nu fie si-un chinez pe-acolo. Cum iti dai seama ca ai chinezi in zona ? Ati auzit vreodata vreo douazeci de ratuste flamande ? Ei, doi chinezi fac mai mult zgomot decat ele. Ca nea Ion si nea Vasile care locuiesc la cinci dealuri departare si comunica intre ei (fara mobil !), asa vorbesc chinezii intre ei desi nu trebuie sa fie la mai mult de jumatate de metru distanta… Tinand seama si de faptul ca limba lor este extrem de melodica, mai ceva decat galagia ratelor, va dati seama ce show iese cand numarul chinezilor creste. Si n-ai sa vezi nici un chinez singur, ei stau ca strugurii in ciorchin sau ca pilitura de fier pe magnet. Imaginati-va ca am vreo trei de-astia in birou… Pana la urma ii inteleg, avand in vedere cati is in tara lor.

O caracteristica a lor ar fi ca sunt extrem de economi, cateodata mai mult deca ar trebui. Pana la urma ii admir si ii inteleg, spre deosebire de mine, ei fac in tara lor mai multe cu 1000 de dolari de exemplu. Cred ca si in Japonia pot face mai multe decat in Romania cu atatia bani… Oricum la ei preturile sunt mici, la fel si salariile insa nu mor de foame. 

Cu toate ca sunt zgarciti, n-am vazut in ca un chinez care sa pastreze mancarea gatita de la o masa la alta… Asa sunt invatati ca nu este sanatos sa tina mancarea gatita in frigider si sa o consume si maine, si poimaine, si peste x zile. Asta imi place si la japonezi ca mananca proaspat gatit si fac cumparaturi mereu. 

Mancarea chinezeasca se gateste simplu : arunci niste ulei intr-o tigaie si ce mai ai la indemana legume, carne, oua, neaparat niste ardei iuti tocati sau intregi, oleaca de sos de soia sau vreun sos dubios de-al lor, inca niste ardei iuti, le agiti oleaca pe foc, mai pui cativa ardei iuti si gata. Cat din motive de sanatate cat din comoditate cam asa fac si eu zilnic. Fara prea multi ardei iuti insa! Oricum pierd mai putin timp in bucatarie decat cat as face o mancare romaneasca pentru care nici nu prea mai am rabdare. 

Evident ca o data felurile gatite, pentru ca n-am vazut sa manance o singura « mancare » de-asta, neaparat trebuie sa fie macar doi chinezi, ca unul nu poate manca singur. Nu trebuie sa fie multa mancare pentru ca alaturi se alfla cu siguranta un bol mare de orez fiert. Apropos, ce se gaseste la noi si nu numai prin restaurantele chinezesti nu prea are treaba cu mancarea chinezeasca autentica ce-mi place mult. Exceptand niste oua semiclocite fierte sau ceva de genul pe care le mananca ei. Astept o ocazie sa vizitez si eu tara lor si sa gust la locul faptei mancare chinezeasca. Dupa ce au gatit nu e neaparat sa si stranga prin bucatarie, de-asta ma bucur ca m-am mutat in noua cladire unde nu mai e bucataria comuna si nu mai dau de ei printre cratitele mele. 

Chinezii se ghideaza in general dupa un singur principiu : cat mai ieftin posibil, ceea ce se vede in toate aspectele vietiilor. De asta s-au si ridicat atat de mult ca putere economica. Tot de asta daca esti in vreun colt de lume si cauti ponturi, pe chinezi trebuie sa ti-i faci prieteni. Se mai aplica si principiul efortului mimim, minim care are de cele mai multe ori valoarea zero. Sigur nu sunt toti asa, insa am cunoscut niste specimene care au ca hobby somnul si pierderea de vreme. Nici macar nu se straduiesc sa se prefaca.

Am dat si peste nesimtiti care traiau cu senzatia ca daca suntem in Japonia si eu o sa ma port cu ei cu manusi asa cum se poarta japonezii, cel mai cu bun simt popor din lume pe care il stiu… Doar ca eu nu-s japoneza si nu ma impresioneaza. Altii sunt de treaba si saritori, mai ceva decat romanii. In general imi place ca sunt uniti chiar daca cateodata nu se inteleg intre ei prea bine vorbind dialecte diferite. Is multi in lume si multi si in Japonia, vorba aia, trec apa si gata. Asa ca am si pe-aici suficienti. 
Ca de la asta pornisem, am o multime si in clasa de japoneza. Pentru ei e simplu deja citind kanji… vorbitul e formalitate, in sase luni in general se rezolva problema comunicarii. Si cum va ziceam erau sapte chinezi la ora azi. Coincidenta a facut ca exemplele la ce invatasem azi erau din povesti arhicunoscute, pentru copii : Scufita rosie, Cenusareasa, Alba ca Zapada. Constatarea uimita a profesoarei si a mea a fost ca cei sapte chinezi nu auzisera de Alba ca Zapada, nici de Scufita Rosie, vreo doi stiau de Cenusareasa dar asa, parca auzisera de ea. Nici malaezianul nu a fost mai breaz, el era total pe dinafara, insa nu se potrivea la titlu asa ca l-am lasat deoparte

Cam asta ar fi deocamdata despre chinezi, seamana mult cu noi doar ca au o tara in care nu se moare de foame, in care exista economie si care acusi o sa devina cu siguranta prima putere in lume chiar daca n-au auzit de Alba ca Zapada.

sâmbătă, 22 mai 2010

Tan Taka Tan

Ha, va intrebati poate cine e Tan Taka Tan. Pentru mine rimeaza cu Anpanman. Voi stiti cine e Anpanman? E un personaj de desene animate pe-aici prin Japonia si daca nu era sa am atatia prieteni cu copii, habar n-aveam cine e... Insa mai aveam o sansa sa descopar ce e cu Tan Taka Tan!

Sa incep povestea insa din alt punct, care n-are treaba nici cu copiii si nici cu personajele de desene animate. Unul din lucrurile care imi place la japonezi e ca in unele restaurante ai meniu "free drink", adica intr-un timp limitat poti bea nelimitat. Aici e profitabil pentru ca multi japonezi sunt manga dupa o bere, avand in vedere faptul ca rasa lor n-are enzima cu nume sf "low-Km aldehyde dehydrogenase isoenzyme"care pe noi, astia mai albi, ne-ajuta sa procesam alcoolul. E o chestie genetica, ma intreb cum o sta treaba la cei fifthy fifthy... in fine, ideea e ca pentru o suma prestabilita poti comanda orice bautura dintr-un meniu si poti bea cat te duce enzima si pana iti expira timpul! 

De cand am venit pe-aici am cam testat oferta la capitolul bauturi, ca experienta culturala, evident, de la bere, care este mai buna decat cea romaneasca, la vin, hmmm aici nu le prea au japonezii, evident incercand si produsele autohtone. Si daca sake-ul, mai ales fierbinte, ucide pe oricine alb sau galben, chiar daca aparent e un fel de spalatura de apa cu zahar, asta nu inseamana ca japonezii nu mai au alte bauturi. Am testat si vin japonez, bunut dar na, nu le prea au ei cu vinul din struguri, dar si shochu, o bautura de vreo 20, 25 de grade, un fel de lichior. Nu ma omor eu nici dupa asta, dar plictisindu-ma de clasicele cocktailuri, de-al de screw driver, moscow mule, cosmopolitanm gin tonic, etc, mi-am zis hai sa vad ce mai au prin meniu, poate poate o sa fiu si eu surprinsa cu ceva...

Asa am dat peste Tan Taka Tan care e de fapt 鍛高譚 si, dupa cum vedeti, tan si cu tan is de fapt doi tan-i diferiti! Daca va intereseaza are si pagina web! si daca nu le prea aveti cu kanji si nici n-aveti instalata bara de traduceri sau pur si simplu va e lene sa bagati un translate, va zic eu ce-i cu Tantakatan: e o bautura, 25% alcool, din frunzele unei plante ruda cu menta, da care nu e menta, se cheama "Perilla" bautura care are, pentru mine cel putin, gust de ceai de tei. Ceai de tei cu oleaca de vodca.

Eh, nu-i extraordinara, da'mi place mai mult decat tequila de exemplu, si-n plus shochu, categoria din care face parte, are mai putine calorii decat orice bautura!  KAMPAI! (Sau NOROC!)

joi, 20 mai 2010

Cum ne imbracam? Chiar conteaza???!

Diferite colturi ale lumii, diferite obiceiuri... Unii sunt mai indrazneti, altii total relaxati. Chiar conteaza cum te imbraci? Eu zic ca da, conteaza! Singura chestie care nu-mi place e ca la noi, in Romania, conteaza mai mult decat ar trebui. In tarile in care, teoretic cel putin, nu-i pasa nimanui pe ce pereche de pantaloni si bluza ai pus mana de dimineata cand ai extras din dulap ca dintr-o urna din problemele cu x bile able si y bile negre costumatia proprie, pana la urma tot conteaza... Nu dau multi bani pe haine si nici nu sunt adepta modei curente, in primul rand pentru ca moda se cam... demodeaza la fel de rapid cum a aparut, si-n plus daca nu-mi sta bine, ce folos? Inca, sau mai bine zis nu se stie cand si daca, o sa mai am corpul de fotomodel pe care l-am avut :P odata, ca sa stea bine si un sac pe mine! Insa stiu, zic eu, cam cu ce sa ma imbrac astfel incat sa ma avantajeze hainele pe care le port. 
Am observat ca atunci cand esti bine imbracat, adica nu arati ca scos din urna cu costumatii de clown, lumea se uita altfel la tine, indiferent ce-ti indica GPS-ul... Parea mea, chiar daca nu mi-a cerut-o nimeni, e ca ar trebui mai mult sa ne orientam catre ce ne sta bine, nu catre fashion-ul momentului. 
N-o sa port niciodata "sacii" gri ai unelor japoneze si nici posete Prada, decat daca arata bine pe/cu mine! Asa ca, cumparaturi din bazar sau de la magazine scumpe, pana la urma nu conteaza daca atarna (sau nu eticheta de firma) daca TU nu arati super!

duminică, 16 mai 2010

Ekiden

Eh, iaca s-a terminat de vreo ora si cu weekendul. Si cum nu stiu de ce iar nu am somn la ora asta desi, spre deosebire de alte seri, n-am mai savurat nici o cafea nocturna. Deja e luni si dupa ce dau click pe "publicati postare" promit ca macar o saptamana nu mai cunosc pe nimeni, nu mai raspund la mailuri (ca oricum nu-mi scriu multi), nici la usa ca nici sonerie n-am! Asa ca va spun repede ce-am mai facut in ultima vreme sa nu va plictisiti pana revin cu ceva mai omoshiroi. Trebuie sa invatati cuvantul asta, inseamna in japoneza interesant si-l foloseste lumea mai des decat zice buna ziua. 


Cica si sambata mea trebuia sa fie omoshiroi... Universitatea are in fiecare an o cursa de alergat care e un fel de struto-camila. Se cheama "ekiden". Oricum la cat le am eu cu sportul... Este vorba de o cursa in care participantii, oraganizati in echipe, alearga un fel de stafeta. Doar ca felul asta de stafeta e putin ciudat: intr-o stafeta sunt ba doi, ba trei alergatori, plus ca unii aleraga pe o distanta de vreo 2 kilometri si ceva, altii vreo doi kilometri fara ceva. M-am bagat si eu ca si anul trecut in echipa, de data asta straino-japoneza, care de fapt nu era una ci erau doua... 

Doispe' ani de scoala generala plus liceu nu m-a convins nimeni sa alerg cap-coada proba de rezistenta, patru ani de facultate plus ce-a mai fost dupa nici atat... Mi se pare aiurea sa alergi cativa kilometri asa doar ca sa alergi. Bun ca iti imbunatatesti conditia fizica blah blah da, asta e clar, da care e scopul imediat? Nu e. Cu toate astea anul trecut, vazand pe-aici ca e in mare voga de la copchiii care se antreneaza pentru baseball pana la batranei, am zis ia hai sa m-apuc si eu de facut ceva miscare, nu de alta dar job-ul actual implica cel mult deplasarea pana la lift, in laborator si inapoi. Si cum fundul mare nu e nici pe "wish list-a" mea si nici pe cea a boalilor profesionale, incepusem sa mai alerg. Anul trecut, ca intre timp mi-a cam trecut! Oricum as alerga rezistenta si tare as fi vrut, cu mintea de acum evident, sa fie sportul obligatoriu si in facultate! Doamne da sedentar popor mai suntem! Dupa ce ca bagam in noi toate bunatatile criminale carnoase, fainoase si dulci, mai si frecam menta, chestie care nu prea ajuta la conditia fizica...



Lasand la o parte teoria si conditia mea fizica care inca nu e subiect de blog da' na, nu ma opreste nimeni sa mai sper, am participat la cursa de sambata care a avut loc langa un lac frumos din apropiere, Sanaru, despre care pana acum nu v-am zis si nici poze prea multe n-am ca sambata a fost cam inorat.

Mai dur a fost antrenamentul, adica cei vreo sase kilometri alergati weekendul trecut. Cica primii patru au fost de incalzire dupa aia doi de control sa vedem in cat timp ii alerg... Ha ha ha, auzi de incalzire! I-am explicat studentelului japonez care era coordonatorul echipei noastre ca la mine patru kilometri de incalzire is norma pe o saptamana, asta daca am chef sa alerg... Afara e cum e ca ai un scop clar: trebuie sa te intorci acasa, dar pe banda... plus ca banda merge fie ca vrei, fie ca nu. 

In fine ce sa zic, de cand am venit in Japonia, datorita miscarii in mod clar am depasit stadiul de sedentarism, lucru pe care il vad in modul in care raspunde inima la efort. Nu alerg patru kilometri fara pauza dar nu-mi trebuie doua minute sa-mi scada pulsul de la 150 la 60 si nici nu ma intrec sedentarele chinezoaice la alergat ca despre asta vorbeam! Pana la urma asta a fost: am alergat din nou in echipa de stafeta cu doua chinezoaice. Nu m-am strofocat sa ajung inaintea lor ca tot nu era nici o afacere, vedeti si voi care arata mai bine inainte de incheiera cursei. Logic, am alergat mai incet sa le prinda si pe ele in poza! :))))


joi, 13 mai 2010

Templul Yusanji si ceaiul verde

V-am mai povestit de Hide, prietena mea japoneza, maestra in ceremonia ceaiului. E o japoneza cumva atipica, prin energia exuberanta de care da dovada, sociabilitatea si tineretea pe care o emana cu tot cu cei, nu spun cati, ani are!  Intr-una din zilele trecute, mi-a cerut ajutorul. N-aveam nici cea mai vaga idee despre ce era vorba dar am acceptat cu placere. 

Am aflat ca impreuna cu alti membrii ai asa zisei "clase" de initiere in ceremonia ceaiului, voi merge la un templu unde ii vom servi pe cei prezenti cu ceai verde. M-am cam mirat avand in vedere ca la capitolul asta inca sunt incepatoare, n-am nici rabdare si nici japoneza mea nu se ridica la nivelul "conversatiei" pe care trebuie s-o porti in timpul ceremoniei cu cei pe care ii servesti...

Dupa un drum de aproape jumatate de ora cu masina pe autostrada si apoi pe niste drumuri de tara, am ajuns intr-un loc linistit si racoaros. Intr-un colt erau plasate niste bancute iar o prelata in dungi albe si rosii ascundea ceea ce avea sa devina centrul de comanda al operatiunii "ceaiul verde". 


Dupa un timp am realizat importanta si semnificatia evenimentului la care particip. Locul in care ajunsesem este Tempul Yusanji. Aici in urma cu cateva sute de ani a fost construita o statuie in cinstea unui japonez care a adus ceaiul verde din China in Shizuoka pentru prima data. Eh, de atunci statuia se cam deteriorase, asa ca au trebuit sa o renoveze. Cum acest templu e destul de sarac, s-au gasit niste oameni care sa contribuie financiar la refacerea statuii, iar ziua prezentei noastre acolo era cea a reinaugurarii monumentului. 


Asa ca inainte de ceai a avut loc o interminabila ceremonie oficiala in care cei care au dat banii au tinut cate un discurs... Apoi calugarii de la templu au tinut un ritual. N-am prea inteles de ce se inchinau toti la statuie... Pana la urma cam asa facem si noi in celalalt capat al lumii: mai dam bani la o biserica sau manastire, mai facem un sfant... Oamenii sunt pana la urma tot oameni indiferent de rasa si meridianul pe care respira. 

Dupa ce-am admirat statuia zic eu putin disproportionata, ca cea a lui Bogdan I din orasul meu natal, doar ca japonezul asta n-avea cal, lumea a inceput sa se adune pe bancute pentru a savura un ceai verde. 

Hide pregatise (cumparase, logic) o multime de prajiturele, mai bine zis dulciuri japoneze: bucatele de aluat facut din orez cu umplutura de pasta de nu stiu ce seminte si invelite intr-o frunza care semana cu cea de vita de vie. N-as putea spune ca ma dau in vant dupa ele... sunt comestibile si nimic mai mult. Fiecare doritor de ceai trebuia servit intai cu o prajitura de-asta, dupa care primea castronelul cu ceai verde. A fost un fel de ceremonie a ceaiului simplificata, avand in vedere ca prepararea ceaiului trebuia realizata destul de repede. 

Spre surprinderea mea doi dintre calugarii de la templu vorbeau foarte bine limba engleza asa ca am avut cu cine schimba o vorba. Evident ca nu puteam pleca fara o incursiune in zona, mai ales ca tempul in sine era undeva mai sus pe deal. Alte scari care deja nu mai reprezinta nici un fel de provocare si chiar daca le-am urcat repede m-am si bucurat de peisaj. Asta pana a aparut un sarpe dintre frunze... Noroc ca nu eram atat deaproape de el incat sa se lase cu strigate! Si nici nu stiu cat si daca era periculos. 


Frumos templul, neatins atat de mult de lumea moderna ca altele.  Pagoda de exemplu este construita in anul 1100. Cum puteti vedea si in poza, apare mereu un caracter japonez si anume "me" め, aceasta deoarece specificul acestui templu sunt rugaciunile pentur recuperarea vederii, "me" insemnand ochi. Apa care curge in rauletul de aici se spune ca ar avea proprietati miraculoase in acest sens.


 Asa cum am spus si mai sus, chiar daca e vorba de o manastire sau un templu, de Romania sau Tara Soarelui rasare, de ortodoxism sau budism, oamenii cauta cam acelasi lucruri si sunt extrem de asemanatori si in acelasi timp atat de diferiti. Aici traditiile si respectul pentru ele nu e afectat atat de mult de modernism ca pe alte meridiane insa.
Voi merge neaparat sa vad si celelalte doua temple din zona si chiar sa revizitez Yusan-ji pentru ca m-am simtit foarte bine acolo.  

sâmbătă, 8 mai 2010

Festivalul din Hamamatsu - cum petrec japonezii


 Si, cum va ziceam zilele trecute, in luna mai japonezii au o saptamana libera deoarece in aceasta perioada sunt cateva sarbatori nationale: Showa day (ziua imparatului - 29 aprilie), ziua constitutiei, ziua verde, ziua copilului. In vacanta de care vorbesc, in Hamamatsu, orasul in care locuiesc, are loc un mare festival, la care participa zeci de mii de oameni, Hamamatsu Matsuri. V-am povestit si anul trecut de el, aici.

Se zice ca in urma cu vreo patru sute si ceva de ani lordul care guverna Hamamatsu a celebrat nasterea primului sau fiu ridicand zmee. Asa ca in fiecare an sarbatoarea incepe cu ridicarea zmeelor care au pe ele emblema cartierului dar si numele copilului a carui nastere este sarbatorita.

Dupa ce m-am echipat corespunzator, adica m-am imbracat cu un „happi”, am pornit spre Dunele Nakatajima unde avea loc competitia de ridicat zmee. Pentru ca acolo aveau sa se adune zeci de mii de oameni, accesul in zona este permis doar cu bicicleta, autobuzul sau taxiul. Evident ca se poate pe jos, desi ma indoiesc ca au fost foarte multi care sa strabata cei 4-5 kilometri din centrul orasului pana pe plaja... La Nakatajima, pe un teren urias in apropierea oceanului, erau deja asezate in ordine o multime de corturi ale celor 174 de cartiere din Hamamatsu care aveau sa se intreaca la ridicat zmee. Hamamatsu e un loc foarte bun pentru asta avand in vedere vantul puternic care bate mereu sau aproape mereu, pentru ca in dimineata primei zile a festivalului a cam luat o pauza... Asa ca eforturile celor prezenti au fost cam in zadar, de dimineata si pana pe la patru dupamiaza cand s-a incheiat ziua festiva pe plaja, maxim zece zmee au reusit sa se inalte in zone de siguranta, fara sa ajunga inapoi pe zona de lansare sau prin copacii din paduricea aflata in apropiere. 



 (click pe imaginea de mai sus si pe cea de mai jos pentru a vedea filmuletele)

Strigate de incurajare, kilometri de franghii, multa lume. Evident atmosfera de sarbatoare a fost scadata in sake si alte bauturi alcoolice in toata cele trei zile de festival. Cand frigiderul sau apa cu gheata era departe, solutia a fost ambulanta. Vorba romanului se aplica si aici: "Cel mai mic merge cu vaca", sau, in cazul de fata, cu bauturile!

Se pare ca indiferent de meridian lumea sarbatoreste cam la fel si orice ocazie e buna pentru petrecere. Asa ca tot orasul a mirosit a sake, pentru ca seara petrecerea se muta de pe plaja in centru, unde aveau loc defilari, si-apoi in fiecare cartier la casa ceilui care avea primul copil nascut in familie. Multi copii au fost sarbatoriti anul asta, mai multi decat anul trecut, incat a fost nevoie de vreo patru pagini mari de ziar pentru toate pozele lor.  Cu toate astea se pare ca ei au fost singurii care nu s-au bucurat atat de mult de sarbatoare, pentru ca nu s-au prea bucurat nici cand erau purtati pe umerii celor din cartier, nici pentru ca au stat in soare, nici pentru aglomeratia din jurul lor...

Am descoperit si ce e cu cei costumati parca in uniforme militare nemtesti: asigura paza si linistea participantilor la festival si a primarului, binenteles, desi ma cam indoiesc ca in afara de a se plimba la soare chiar au ceva de facut...  


Incheiate festivitatile, am poposit pe plaja unde era surprinzator de multa lume, avand in vedere ca japonez(e)ilor nu le prea place sa se bronzeze... Cum eu sunt alba prin definitie, nu-mi fac complexe dintr-astea legate de culoarea pielii.

Plecarea spre oras s-a facut si ea in stil japonez. Sute de taxiuri asteptau la rand clientii care stateau si ei cuminiti la rand. Nu cred ca se mai poate intampla asa ceva in alt colt de lume... As fi fericita si curioasa sa ma contrazica cineva. 




Sarbatoarea a continuat pe strazile din Hamamatsu.



Cam asta a fost pe scurt festivalul, nu si toata activitatea mea din saptamana de aur. Urmeaza si alte povesti in curand.