Tokyo

Luna martie a fost plină, nu doar pentru cele două conferinţe, dar mai ales pentru că a venit primăvara. Partea a doua o las pe mai tîrziu, pentru o altă postare care va abunda de poze, ceea ce oricum nu e nimic nou după cum se ştie. A doua parte science-fiction a avut loc la Tokyo. Culmea e că am tot fost pe la Tokyo, ba pe la vreo ambasadă, ba cu vreo conferinţă, însă n-am apucat în trei ani de zile să vizitez şi eu oraşul. Fiind şi aproape (ca distanţă japoneză) călătoriile au fost mereu de o zi. Pentru necunoscători aproapele ăsta înseamnă în Japonia o oră şi un sfert cu trenul de mare viteză, în kilometri e cam distanţa de la Iaşi la Putna, ceea ce nu se traduce nici cu trenul şi nici cu alt mijloc de transport (existent şi accesibil) al epocii în acelaşi interval temporar la noi în ţară.

Sărind peste comparaţiile pe care am cam încetat să le fac (deh, după trei ani şi ceva mi-a intrat o altă normalitate în sânge...) am avut bafta să trebuiască să stau cel puţin patru zile la conferinţă în capitala niponă. La astea s-au mai lipit vreo trei cu ocazia venirii primăverii, motiv de zi liberă pe aici, plus compensaţia a două zile "lucrate" care trebuiau sa fie weekend. Una peste alta m-am ales cu o săptămână de Tokyo şi aş spune ca ar mai merge vreo două!

Chiar dacă stau de atâta timp aici tot m-a lăsat cu gura căscată oraşu ăsta în care se înghesuie atâţia oameni cam cât populaţia ţării noastre (plus minus cîteva milioane care oricum nu contează), un loc în care istoria şi viitorul stau de mână foarte confortabil. Am vizitat mai multe locuri, n-o să povestesc despre toate, ci o să vă arăt doar câteva care m-au impresionat mai mult.

Trecutul e uşor de reperat în toate templele şi altarele care se păstrează şi sunt respectate făcând parte integrantă şi din viaţa de azi. Plimbările m-au dus spre două astfel de locuri. Primul, un micuţ shrine, în româneşte altar. Mie mi se pare ca e un templuţ mai mic, nici chiar altar, de asta o să-i zic shrine.

Al doilea loc - templul Sensoji, cel mai mare din Tokyo. Mare lucru n-am văzut aici, din templu cel puţin. Am prins în schimb o reprezentaţie de teatru tradiţional care a fost interesantă. Citisem despre aşa ceva însă n-am avut ocazia să văd pe viu niciodată. 

Lăsând la o parte istoria și tradiția, Tokyo este reprezentativ pentru Japonia prin zgârâie nori și aglomerație, senzația de film since fiction de care spuneam. Aglomerația, vestita aglomerație din Tokyo am experimentat-o în premiera unde altundeva decât la transportul în comun... Deși trenurile sunt lungi și dese, nu reușesc să facă față puhoiului de oameni în drum spre sau dinspre muncă. E un furnicar infernal la orele de vârf, și ai nevoie de mușchi și rabdare să prinzi un locșor. Dacă numai vârful piciolului are loc in vagon și n-ai forța necesară să împingi sardelele astfel încât să se mai creeze un mic spațiu între puhoi și uși, ai toate șansele să fii ajutat de personalul stației care, cu calm, vor suplimenta forța necesară compactării sardelelor în vagon. Ingrată merserie... Toată situația se petrece însă fără nervi, înjurături, iar în conserva proaspăt creată și-n care inerția e singura șefă, sardelele își acceptă în liniște soarta. 

Cum spuneam, Tokyo e special și prin arhitectură. Ai ocazia să observi asta mergând pe stradă însă cele mai grozave priveliști le oferă două locații, din câte am avut șansa să vizitez ca sigur mai sunt și  altele. Una e observatorul de la ultimul etaj al cladirii Sunshine 60, de unde poți fi cu adevărat la înălțime, peste 300 m deasupra orașului, cândva cea mai înaltă clădire din Japonia. 

Nu doar priveliștea uimește dar și faptul că această clădire găzduiește și un minunat acvariu la etajul al șaselea.

Și cum japonezii știu să facă din orice o mică atracție, pentru a ajunge la al 61-lea etaj liftul ne-a dus ca gândul în timp ce admiram constelații pe pereții interiori.

Cu gura căscată însă m-a lăsat altă experiență: o croazieră până pe insula artificială Odaiba și întoarcerea în oraș cu un tren suspendat. Am plecat din apropierea noului turn construit, care le întrece pe toate celelalte (peste 600 m), Tokyo Sky Tree. Atmosfera sf a fost inaugurată de vasul pe care am călătorit spre Odaiba.

Până la destinație am căscat ochii la cladirile de pe maluri. 

 Odaiba și priveliștea de acolo nu se compară însă cu nicio croazieră deși sunt amatoare de astfel de plimbări. Ce să vă descriu? Am rămas cu gura căscată de ce pot face japonezii. Las imaginile să vorbească. Oricum locația e un must see pentru ce-i care își propun să vadă Tokyo.

La întoarcere cum ziceam, am luat trenul fără conductor peste podul curcubeu (Rainbow Bridge), călătorie care e un fel de cireașă de pe tort la experiența asta. 

Au mai fost câteva locuri care merită menționate, unul din ele fiind zona Ginza cu zgarie nori, magazine și aglomerație, plăcută și interesantă în stilul ei. Și cum postarea asta nu dă să se mai termine, o să mai adaug doar câteva din pozele făcute.

Ultimul popas în Tokyo a fost la Disneyland. Am mai fost și nu pot zice că mă încântă așa mult dar până la urmă a fost distractiv. Păcat că am prins exact sfârșitul vacanței și aglomerația era mare. 

Dintre Disneyland si Disney Sea prefer ultima variantă; peisajele frumoase te teleportează în minuata Italie sau locuri mai exotice.

Ar mai fi multe de povestit despre Tokyo însă dacă mai continui s-ar putea să-mi mai ia vreo lună postarea asta începută prin aprilie... Doritorii care nu s-au săturat de poze, pot vizualiza întreg albumul aici.