Omul sfințește locul

Trăiesc în Japonia de mai bine de trei ani și, cu toate astea, încă mi se întâmplă să ma simt ca Tarzan ajuns din junglă în civilizație și învățat să manance cu lingura și furculița... Continui să descopăr lucruri care sunt de bun simț și nu ar trebui să fie ieșite din comun pentru secolul în care trăim dar pe care totuși în țară nu le avem. Nici măcar lucruri care țin de oameni și comportamentul lor nu prea avem cu ce ieși în față, cum ar fi ospitalitatea cu care noi ne laudăm iar pentru alții e pur și simplu un mod de viață.

Dar până să trag o concluzie să încep cu povestea. Zilele trecute am ajuns în estul Japoniei participând la o altă conferință. Am mai fost în zonă în urmă cu vreo doi ani și mi-a plăcut și atunci. Oricum am avut și acum locuri noi de văzut și-au mai rămas și pentru o a treia vizită. Vacanța a început în Kanazawa.

Cum toamna e aici în toi, prima oprire a fost în gradina Kenrokuen, una din primele trei cele mai frumoase din Japonia. E simplu să spun cum a fost: m-am simțit ca într-un basm! Superbe culorile! Trebuie să recunosc că toamnele japoneze sunt extraordinare.

Și cum orașul îl mai vizitasem, am căutat o nouă atracție. Destul de aproape se află al doilea cel mai înalt vârf din Japonia (dupa vestitul Fuji de 3776 m): Tateyama  sau muntele Tate (3015 m). Am avut oarecum noroc de vreme, adică se oprise ploaia care dura deja de vreo săptămână în zonă, însă în munte nu se putea urca pe traseul Kurobe pentru că porțiuni din traseu erau închise. Așa că am ales o variantă ocolitoare: am trecut munții de cealaltă parte și am vazut doar ultima treime din rută.

Japonia a fost încă o dată surprinzătoare pentru mine în călatoria de aproape două ore prin munți. O dată pentru că trenul era un personal, de fapt un motor cum se zice pe la noi. Deși poate e un amanunt nesemnificativ, m-a uimit toaleta, cea mai curată pe care am vazut-o vreodată într-un loc public deși era o "amaraciune" de tren în creierii munților. Apoi m-a uimit faptul că japonezii nu fac rabat de tuneluri și poduri; cred că am străbatut cel puțin o sută de kilometrii de tuneluri zilele astea... Pe alocuri pentru că trecea pe marginea versanților calea ferată era acoperită și dedesubt stabilizată astfel încât eventualele ploi, căderi de pietre sau alunecări să nu afecteze cu nimic circulația. Alături era construită în mod similar șoseaua. Și eram undeva între munți aproape în pustietate...

După cum puteți vedea și în ultima poză, șoseaua nu afectează extrem de mult peisajul și-n plus nu cred ca au nevoie nici de deszăpezire și nici sa o refacă după fiecare ploaie și iarnă... Nimic nu e lăsat la voia întâmplării.

Cum o bucățică din drum a fost parcursă cu autobuzul, am avut ocazia să fac un filmuleț, mult mai elocvent decât pozele.

Punctul de atracție vizat după drumul cu trenul printr-un peisaj minunat de toamnă a fost un baraj și lacul de acumulare aferent. Situat în munți, singura cale de acces e cea folosită după război pentru construcția barajului. Nu există drum public până acolo însă japonezii au găsit modul în care pot profita de acest loc minunat și a-l face punct turistic. Singura modalitate de a ajunge pe baraj este un troleibuz, unicul din Japonia din câte am înțeles. Nu m-am mai mirat faptul că troleul era încălzit și extrem de curat și nici amabilitatea personalului, însă nu m-am asteptat ca drumul fie străbătut într-un sfert de oră exclusiv sub pământ. Tunelul care duce la baraj are o lungime de 6.1 km și o singură bandă de mers. Pentru că troleibuzele circulă în ambele direcții, există un refugiu unde se așteaptă la trecerea într-un sens timp de maxim un minut. Și programul e astfel făcut încât nu există absolut niciun fel de întârziere.

A meritat din plin călătoria prin munți. Barajul și zona sunt superbe cred în orice anotimp. Eu m-am bucurat de prima și foarte probabil ultima ninsoare anul ăsta. O să revin cu siguranță și într-un sezon mai călduros. Nu mai fac nicio comparație cu România unde din așa ceva nu scoate nimeni niciun leu și nici oamenii nu au ocazia să se bucure pe deplin de frumusețile minunatei noastre țări... Priviți doar imaginile.

 

 

E superbă zona și se profită la maxim de peisaj. De cealaltă parte a munților e orașul Toyama. Mare lucru n-are de oferit din punct de vedere turistic. Orașul are un castel dar are și un superb parc din care se văd în depărtare vârfurile acoperite de zăpadă ale munților.

Nu pot să ma abțin să nu zic că avem o țară extraordinar de frumoasă însă n-ar trebui doar să ne lăudăm cu asta ci alții să ne laude. Păcat că nu facem accesibil și nu profităm de tot ce ne-a dat natura. După câte am văzut în Japonia n-o să mai zic nimănui niciodată ce popor ospitalier suntem noi ca români pentru că aș minți. 

Îmi doresc să învățăm și noi și de la japonezi și de la alții să ne facem viața mai frumoasă cu lucruri mici, simple și de bun simț pe care acum nu le avem. E clar că omul sfințește locul. Cine nu mă crede să ia primul avion spre Japonia!