Pauza cu cantec - Tsumagoi

Duminica am luat pe bune o pauza de la stiinta, desi la un moment dat ezitam daca sa fie sau nu… Inspirata am mai fost! Patronul unei mici companii, Shimba, care produce nu stiu ce piese pentru Suzuki, organizeaza in fiecare an o intalnire la care sunt invitati studentii straini din campusul nostru dar si angajatii companiei lui. Scopul e facilitarea comunicarii intre straini si japonezi. Sau invers, oricum pe-acolo. Eu am fost si anul trecut, curiosii pot da click aici pentru remember.

Fiind intrata in drepturi depline, vara ne cam coace, de fapt e mai mult gatit la abur tinand seama de umiditatea mare si temperaturile care la umbra sar de 35 de grade. Pe la 5 dimineata ce se mai poate respira ca la 6 deja incepe fierberea. Asa a fost si duminica. Pe la 8 jumate noua am ajuns la Tsumagoi, unde este un fel de parc de vacanta. Spre deosebire de anul trecut dimineata am intrat direct la activitatile la care ne programaseram : arc, mini golf, cautare de comori, piscina si parca mai era ceva. Eu am ales tirul cu arcul, ca si anul trecut, asa ca am fost semipazita de razele soarelui. Totusi era mai bine daca mergeam la piscina, da asta e, piscine sunt, timp doar sa fie. Oricum am avut un punctaj frumusel, mult mai bun decat anul trecut. Incep sa-mi intru in mana!  

La amiaza a fost organizata o petrecere la hotelul din zona. Anul trecut nu le aveam de nici o culoare cu karaokele, asa ca am falsat un Dragostea din tei. Noroc cu Mirunica si Daniel care m-au ajutat. Ca habar n-aveam nici versurile e partea a doua. Noroc ca nu eram singura, adica nici cei de fata nu le prea stiau asa ca a mers cu improvizatul. 

Si mi-am jurat atunci ca invat neaparat o melodie in japoneza pentru anul asta. Intre timp am auzit pe la un radio culmea romanesc o melodie japoneza mai veche care mi-a placut, am cautat-o si-am invatat-o. Simpla, trei strofulite, frumos si textul, traiasca google ca mi l-a tradus dupa ce mi l-a gasit. Eh, intre timp mi-am facut o noua prietena cu care am descoperit karaokele si o multime de melodii superbe. Asa ca nici nu mi-am dat seama cand am mai invatat macar vreo trei. Eh, idea la care vroiam sa ajung e ca pe la desert a inceput si karaokele. N-a avut lumea ce face si m-a ascultat, doua melodii in japoneza, de-a mai primit si profesoara mea de japoneza felicitari pentru ce m-a invatat cand ei saraca ii picase fata, nu de alta dar stie cata japoneza stiu… 

N-am cantat eu cel mai bine da’ nici asa groaznic nu cred ca m-am auzit ca vreo doi chinezi ce urlau in limba lor, cine stie ce… Plus indienii care habar n-aveau nici un cantec nici macar in engleza. Inteleg ca-n japoneza nu, da sa n-auzi de Beatles ori sa nu stii chiar NICI o melodie straina mi se pare totusi absurd. Asa ca n-a cantat nimeni in engleza, rectificam anul viitor.

Ciresica de pe tort a fost ca m-am trezit invitata pe scena sa cant cu Shimba san... 

 

Dupa petrecere au urmat intrecerile intre trei echipe mixte studenti-angajati. Probele au fost diferite fata de anul trecut dar distractive. Nebunie mare la mersul in patru legati de picioare, nu mai zic la aruncatul mingiutelor la cos. Multi din cei de anul trecut am fost si acu in aceeasi echipa, de data asta insa am fost cei mai buni, intre timp chinezul cu pantofi a plecat si inca vreo doua impiedicate, ori erau in alte echipe.  Dupa cum puteti remarca, coechipierul de baza si care a contribuit in cea mai mare masura la victorie a fost Mirunica!

  

La plecare deja stiam povestea : angajatii aranjati frumos pe doua randuri de-o parte si de alta a autocarului ne faceau din mana. Frumos, relaxant, n-am vazut pe la noi vreo firma sa sponsorizeze o astfel de actiune cu studentii, eventual studenti posibili viitori angajati… Or fi.

Urmeaza vacanta dintre semestre in care sper sa ajung si eu la malul oceanului sa se si vada ca e soare pe aici !

Cu tremurici...

S-a dus Tsuyu, nu-l plang, ma saturasem de atata ploaie. Acum ma coc, sunt de la 32 de grade in sus, la umbra. In aer se simt mai multe. Ma gandeam zilele trecute ca ar merita un monument cel care a inventat sistemele de climatizare. Traiasca vara, asa mai apuc si eu sa mai si muncesc, profitand din plin de adiera aerului conditionat desi nu mi-ar sta rau nici pe plaja.

Si ma mai gandeam ca a trecut destul de multicel de cand pamanatul ne-a luat cu ... tremurici! Nu ca mi-as dori, Doamne fereste! Doar ca era suspect. N-a trebuit sa astept mult, doar pana astazi dimineata cand in timp ce rontaiam ceva la micul dejun, pe la sase si jumatate, a inceput sa se zgaltaie scaunul. Uitandu-ma la apa dintr-o sticla pe care o aveam la indemana, mi-am confirmat, desi nu mai era nevoie, ca e vorba de un  cutremur. La cateva minute a aparut si pe internet informatia. 

Vad ca deja le estimez intensitatea fara aparate de masura! M-a surprins sa vad ca au fost mai mult sau mai putin zgaltaite douazeci si una din cele patruzeci si sapte de prefecturi ale Japoniei, de obicei cutremurele astea sunt mai localizate. Vroiam sa va dau niste cifre sa va faceti o idee, doar ca japonezii au o scala a lor de indicat intensitatea unui cutremur si aceasta se refera la cat de tare se scutura pamantul si e data pe locatii, cam cat il ia cu tremurici in fiecare statie seismica in care se fac masuratorile.

Nu ma incanta nici ideea si nici senzatia data de cutremure, asa ca sper sa nu am parte de foarte multe si intense pe-aici, cel putin nu la propriu!

In America

Continuand povestea cu cele trei continente, revin la partea americana. Chiar daca in State portiile de mancare, BMI-ul populatiei, cladirile, strazile sunt XXL, vorbele sunt scurtate si legate de-am ajuns sa ma intreb la un moment dat „what’s?!!” cum zice un japonez pe care-l cunosc, asta fiind oricum esenta englezei pe care o vorbeste. Eu ca eu ca mi s-a intamplat doar de vreo doua ori... Mai distractiv insa a fost sa vad cum o americana si-un japonez vorbesc impreuna, teoretic in aceeasi limba, practic insa nu intelegea nici unul ce zice celalat! Asa ca aveau ambii fete de „what’s???!!” Cum eventimentul n-a fost singular as putea spune ca exista un dialect japonez al englezei, datorat nu stiu cui care le transforma japonezilor cuvintele din engleza in japoneza intr-un stil cateodata super ciudat si incorect ca pronuntie. 

Ah, nu stiu daca v-am mai zis: japonezii, ca si alte natii, preiau multe cuvinte din engleza. Insa cum la ei dupa fiecare consoana se impune existenta unei vocale, cuvintele sunt mai mult sau mai putin deformate fata de pronuntia originala corecta. Pana-ti formezi urechea, te-ntrebi „what’s”. Dupa ce ti-ai format urechea te intrebi „uatsu”! Nu-mi vin prea multe exemple in minte dar hai ca tot va gasesc vreo doua: „saikuringu”,”erebeta”, „konsato”, care se vor a fi : cycling, elevator, concert. Evident ca exista si adaptari mai dubioase, o sa revin in alta postare, avand in vedere insa diferenta dintre pronuntii va imaginati motivul pentru care japonezul si americanii vorbeau da’ nu se prea intelegeau.

In afara de partea oficiala stiintifica, adica participarea la conferinta, n-am iesit din cuvantul profesorului care inainte sa plecam ne-a dat un sfat intelept: „enjoy!” Si cum asfel de ordine nu se discuta, in cele cateva zile pe care le-am avut la dispozitie am vazut Norfolk-ul si Virginia Beach si-am profitat la maxim de zilele libere. Nu se putea sa vin atat de aproape de ocean, Atlantic ca pe langa Pacific sunt toata ziua, si sa nu vad si eu ce-i cu plaja cea mai mare din lume.

Mare branza nu-i de ea, na e mare, ca de asta a intrat in cartea recordurilor, si cam atat. In partea asta Atlanicul e cam verde, incomparabil cu Pacificul albastru pe care-l admir nu atat de des precum as vrea in Japonia. Parca din Europa vazut mi-a placut mai mult... Apa a fost rece, cam cum e aici Pacificul in decembrie, asa ca m-am topit mai mult pe plaja. Pentru o adiere de aer conditionat am intrat prin magazinasele de suveniruri. Mi-a placut ca americanii sunt adaptabili: la capitolul vederi pe langa clasicele si la noi fete pe plaja (si ma refer la partea din stanga a imaginii de mai jos), ca sa nu se simta lumea prost avanad in vedere dupa cum ziceam cresterea BMI-ului (body mass index :D)) populatiei, a aparut si varianta XXL (a se vedea, daca mai e nevoie de explicatii, partea dreapta a imaginii!). Evident ca nu mergea povestea cu „beach patrol”, nu stiu daca e suficient de sarat oceanul... Multi vor fi fericiti ca nu le stiu adresa!

E adevarat ca nu am vazut pe nimeni aratand ca in poza pe plaja, de fapt nici nu prea era multa lume. O multime de hoteluri insirate la marginea nisipului de-a lungul unui bulevard. De cealalta parte magazine si restaurante, dupa care se cam termina statiunea... Mai erau casute si hotelase, modeste ce-i drept. 

In Norfolk am vizitat nava de lupta Wisconsin si muzeul aferent. Nu-s eu foarte pasionata nici de nave, nici de razboaie si nici de muzee... Asta nu m-a impresionat nici atat, nu se putea vedea decat puntea navei, pe care mai si erau multe grade Celsius din cauza soarelui si umezelii. In muzeu multe povesti despre razboi. Am dat mana cu unchiul Sam care mi-a spus ca-as fi „Expert in everything” lucru la care evident ca ma asteptam!

 Ce sa va mai zic, mi-a placut ca oamenii stiu sa se simta bine. Seara, intr-un parculet aproape de apa, lumea profita de racoare si stateau de vorba sau dansau salsa. Mi-a placut si Irish pub-ul din apropierea hotelului si restaurantul italian si croaziera si multe alte lucruri. Da' nu m-as muta acolo!

Trei continente, doua saptamani si-o groapa (II)

Revenind la povestea plimbarilor din ultima luna si cu toata atitudinea personalului finlandez, trebuie sa recunosc confortul avioanelor. Sunt noi, curate si nu te plictisesti zece ore datorita sistemului interactiv, pe care poti privi si decolarea si aterizarea datorita unor camere de luat vederi. Asa ca per-total am fost multumita de servicii, se putea si mai rau.

Spre state insa m-am plicitisit cumplit : unsprezece ore de… Minunata companie americana nu are sistem de entertainment, exceptand cateva posturi de radio, care s-au dovedit totusi mai bune decat nimic. Avioane mai vechi, personalul insa destul de amabil. Acu' sa nu va imaginati ca m-am trezit intr-un film american, cu stewardeze top-model. Intre film si realitate este o distanta cam cat cele treisprezece fusuri orare dintre Hamamatsu si Virginia Beach. Din avion si dupa doi ani in care ma simt cateodata obeza printre scobitori, doar dupa imbarcare am inceput sa-mi schimb feelingul. Mai pe scurt stewardezele sunt bine facute, foarte bine facute, unele prea bine facute!

Dupa ce am aterizat si incepand sa-mi scada glicemia, mi-am dat seama de ce aici totul e mai tridimensional decat in alte parti ale lumii… Si chiar daca am comandat ceea ce parea a fi cea mai ne-fast food mancare din meniu "turkey barbecue with spinach", curcanul s-a dovedit a fi sunca de curcan iar spanacul incorporat in niste lipii cu care erau invelite bucatile de sunca... 

Incet, incet am ajuns sa ma simt de-a dreptul anemica vazand lumea de pe strada dar si modul total diferit in care sunt croite hainele pe care le gasesti in magazine. Daaa, am fost la shopping ! Parca eram aterizata de pe Luna si nu vazusem magazine in viata mea ! In sfarsit haine purtabile si pantaloni care nu-mi sunt trei sferturi.

Bun, exceptand subiectul de mai sus, am constatat ca peste tot in magazine esti intampinat cu « Hello ! How are you ? ». Deosebirea fata de Japonia e ca « how are you » e cateodata pe un ton de parca… hm nu mai pot eu de cum ti-e tie azi, da na, scrie-n fisa postului… Nu mai zic ca si politistii te saluta pe strada, pe cand la noi nu numai ca nu te saluta dar te mai si fluiera cum am patit saptamana trecuta trecand pe langa o masina cu trei « organe » in ea pe Codrescu…  De vanzatoare la noi ce sa zic, asteapta sa le dea clientul buna ziua si fac fete daca le mai ceri ceva.

 In rest cu tot cu cladirele cu nspe etaje si dubiosii care incercau sa intre in vorba, orasul mi s-a parut pustiu… Trei benzi pe sens, cel mult doua masini oprite la semafor. Din cinci oameni pe strada unul era politist. In rest, nimic surprinzator in Norfolk, cald si umed ca si in Hamamatsu, preturi ca si in Hamamatsu.

Singurul local in care am avut curajul sa intru fara garda de corp a fost un simpatic si placut restaurant italian. Miguel, ospataro-bucataro-managerul, un pusti peruan, deosebit de amabil ne-a povestit servindu-ne un pahar de vin, cate ceva din aventura lui, nu usoara, prin care a ajuns in state. entru toata munca ia doi dolari jumate pe ora, putin pentru preturile de acolo. Isi doreste  sa vada Parisul, spre deosebire de chinezoaicele mele care asteapta rugate sa meraga in Franta o saptamana, platite… A fost unul din putinele locuri in care in saptamana petrecuta in Norfolk si Virginia Beach am savurat mancarea. Si vinul, californian. 

Trei continente, doua saptamani si-o groapa (I)

 Ma tot gandeam in ce ordine sa va povestesc ce-am mai facut in ultimele doua saptamani, insa avand in vedere diversitatea si rapiditatea cu care s-au petrecut toate mi-e greu sa ma decid. Hai sa incep cu finalul titlului ca asta e cea mai fresh parte.

Vrand nevrand, cei acusi aproape doi ani de viata in Japonia si-au pus puternic amprenta asupra mea, pentru ca aici ma simt ca intr-un glob de sticla, in siguranta, facand ceea ce-mi place si la munca si nu numai, bucurandu-ma de multe lucruri pe care in alta parte poate nici nu le-as fi visat. Aici ma simt acasa, un alt fel de acasa decat in locurile in care mi-am petrecut anii dinaintea venirii in tara soarelui rasare.

Cu ocazia plimbarilor din ultimele saptamani am constatat ca de exemplu nu mi-as dori sa traiesc in state, adica in SUA. Evident, o saptamana intr-un singur oras american, Norfolk, nu stiu cat e de relevant pentru o opinie obiectiva… Dar tot nu m-as duce decat in vizita acolo. O sa va zic mai multe despre americani in alta postare. Deocamdata ultimele impresii de pe la noi.

Iesirea din globul de sticla am facut-o prin Finlanda, unde zborul spre Bucuresti a intarziat si era sa pierd legatura spre Iasi. N-a fost greu sa imi dau seama ca nu mai sunt in Japonia dupa atitudinea personalului finlandez. La poarta de imbarcare spre Bucuresti, panoul pe care trebuia sa scrie ce cursa pleaca de-acolo si alte informatii era stins… Scumpa electricitatea in Finlanda. Informatiile verbale incomplete si date asa, intr-o doara, mai avea putin si ma injura tipa de-acolo, daca n-o fi facut-o in finlandeza… Si o engleza jalnica. Mai clar vorbesc chinezii mei pe-aici.

Evident ca in tara trebuia sa ma simt ca acasa din prima. Dupa ce am ajuns intr-un final la Bucuresti, am fugit spre terminalul de plecari interne pentru a prinde zborul spre Iasi. Surpriza insa : tichetul de imbarcare nu se ia de la plecari interne ci internationale, adica din capatul celalalt de aeroport. Logic, nu ? Eh si cum nu mai fusesem la sala de vreo saptamana trebuia sa imi iau portia de alergat pana in cealalta cladire, unde mi-am luat si lectia de limba romana . La intrebarea « de unde vin » am raspuns « de la Helsinki ». Mi s-a atras atentia ca nu se spune asa, « ca nu vin de la un el » ??!! N-am mai insistat in legatura cu varianta corecta, intrucat n-aveam nici un chef sa ma cert cu madama de la ghiseu, care a si tinut sa-mi atraga atentia ce favor mi-a facut pentru cele aproape doua kilograme in plus pe care le avea bagajul meu si pentru care nu m-a taxat…

Cireasa de pe tort a fost evident aterizarea la Iasi. Stiam insa de anul trecut la ce sa ma astept, suntem vai de fundul nostru, nici macar o bucata de pista calumea n-avem, ce sa mai zic de prima senzatie si mirosul care ne-a intampinat la intrare… In Iasi n-am vazut mare schimbare intr-un an, exceptand faptul ca parca a devenit o mare groapa. S-ar putea sa ma insel, stiu mai bine insa cei care circula prin Iasi toata ziua. Si daca la un moment dat erau inventariate gropile, acu s-ar putea face un concurs pentru cei care gasesc un metru liniar de asfalt bun… Inca o portie de senzatii tari mi-am luat mergand prin oras cu taxiul. La inceput mi-am zis ca e intamplare, apoi am constatat ca se cam intampla de fiecare data…

Poze din Iasi nu am, negasind motiv sa scot camera din geanta… Nu stiu cum vad cei de acasa lucrurile, insa pentru mine, dupa un an in care n-am fost acolo nu vad nici o schimbare in bine.

Totul s-a compensat din fericire cu momentele petrecute cu familia si cei cativa prieteni cu care am apucat sa ma intalnesc si carora le multumesc ca au gasit cateva minute pentru asta. Imi pare rau pentru ca timpul a fost mult prea putin si ar mai fi fost oameni pe care as fi vrut sa ii revad.

Printre lucrurile de care o sa imi amintesc aniversarea fratelui meu, relaxarea in hamac si pisicile alor mei.

Iulie fericit!

Ma bucur din tot sufletul pentru doua foarte bune prietene ale caror viata se schimba radical luna asta si le doresc sa le mearga bine in noua "formatie", le doresc sanatate, fericire si-mi doresc sa le revad cat de curand!

In primul rand felicitari Anei si lui Andy pentru micuta Leila pe care abia astept sa o cunosc! Octombrie pare atat de departe... Aveti un copilas superb! Multa fericire si bucurii!

Felicitari si Luizei si lui Eugen pentru evenimentul de maine la care mi-as fi dorit atat de mult sa fiu alaturi de voi, insa, din nefericire, nu s-a putut... Casa de piatra va doresc si vedeti exemplul de mai jos!

Imbratisari calde si pupici celei mai frumoase fetite din lume, Leila Chloe!

PS: Ana draga, fa-i blog sau schimba-l pe al tau pentru ea daca ai timp!